în mâneca zdrențuită a străzii
încremenite în aer
gângănii fluide curg
pe sub roțile ambulanțelor
viața atârnă de tuburi
incertitudine sticloasă
ca obrazul unei ape neclintite
într-o lume de caroni muți
plecare
cuvântul se strecoară cu nerăbdare
între noi
femeile de-acum surde
niciodată nu vom da drumul
peștilor zburători
din acvariul cu dinți
în menghina feței nădejdea s-a ascuțit
buzele roase au amorțit
gura mea e tăcere
sirena din creier se vaită
îl învârte
nimic altceva
omenesc
nu se aude
în plânsul copilului cu mâinile înțepenite pe clanța ușii zidite
e ceva ce nu poate fi ascultat
în horcăitul calului alb cu picioarele înțepenite pe clanța ușii zidite
e ceva ce nu poate fi ascultat
timpul solid sprijină un cer greu
impasibil
trei ore cât trei decenii
de somn neomenesc
intru
ghețarul de frică plesnește
întunericul din pieptul mamei adăpostește
promisiunea mea cu tălpi încă fierbinți
acesta e drumul pe care nu mai vreau să trec
un câine a rămas
din încăierarea cu tunica morții
ochii lui înguști ca lamele de ras taie noaptea
felii
miezul împroașcă lumină