agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-28 | [This text should be read in romana] |
In anotimpul cand apar primele raze de soare, cand pamantul usor incalzit si umed trezeste micutele si firavele plante din somnul de iarna, cand iti vine sa razi si sa plangi de bucuria venirii anotimpului cald si cand tot ceea ce este frumos si bun gasesti in afara oraselor aglomerate, ei bine in acel anotimp am gasit a ma plimba si a ma rataci intr-un cartier neumblat de picioarele mele, pe o straduta pustie si veche de parca as fi fost in alt veac.
Ca sa va explic cum am ajuns acolo ar trebui sa va spun sa plecati de acasa si pe jos sa mergeti unde vedeti cu ochii, pana va dati seama ca nu mai cunoasteti locul in care va aflati. Cam asa am gasit eu strada Dumbravii. Ce-i asa de interesant la strada asta? Nimic, pur si simplu nimic, straduta este pavata cu piatra de acum 100 de ani asa cum inca mai erau strazile in copilaria mea, casele sunt nelocuibile si au o arhitectura din vremea lui Carol , in rest…..pustiu Primul gand care mi-a trecut atunci prin minte a fost unul de domeniul sf-ului, ma simteam ca trecuta printr-o poarta a timpului si ajunsa ,nici eu nu stiam cum, aici. Aparitia unei femei in varsta, foarte in varsta la poarta uneia din case mi-a adus aminte ca sunt in sec. XXI, ca nu exista porti ale timpului si ca ar fi cazul sa profit de prezenta ei si sa aflu unde sunt si cum ma pot intoarce de unde am venit. Usor de zis, greu de facut, pentru ca persoana de care imi legasem toate sperantele nu auzea, iar dialectul in care vorbea era aproape indescifrabil, probabil si din cauza lipsei danturii, in plus era destul de tarziu, in cateva ore se intuneca, telefonul era mort si oricum nu aveam credit pe cartela ca sa pot suna. Am incercat in fel si chip sa-i explic situatia in care ma aflu, ca sunt straina de loc si ca as vrea sa gasesc drumul spre casa, desi nu i-ar fi fost greu sa-si dea seama de asta daca luam in considerare diferenta de vestimentatie si privirea disperata pe care o aveam. Timpul era si asa scurt si daca am vazut ca nu ajung la nici-un rezultat cu dumneai am incercat sa ies din "capcana", pentru ca asa ma simteam ca intr-o capcana, cautand sa gasesc drumul de intoarcere pe celelalte stradute, foarte asemanatoare cu cea din care plecasem incat imi era aproape imposibil sa fac diferenta intre ele. Le-am parcurs pe rand pe toate, 4 la numar, centrul fiind strada din care plecasem, buun, asta n-a fost chiar asa greu si nici mult n-a durat, dar nici rezultate nu a dat, in schimb mi-a venit o idee destul de greu de pus in practica si anume sa iau iar fiecare alee la picior, sa las un semn (nici eu nu stiam ce fel de semn) cum ca am trecut pe acolo si sa gasesc ramificatii care m-ar fi dus acasa, sau cel putin la timpul prezent caci aici paream a fi intr-un secol de mult apus. Ideea a fost buna pana intr-un anumit punct dar nu m-a scos din problema in care ma aflam, in schimb m-a ajutat sa-mi fac o schita imaginara despre cum a fost construit acel cartier in care ma pierdusem. Fiecare straduta dadea intr-un fel de gang si trecand prin gang ajungeam la straduta urmatoare din cele patru pe care le aveam de parcurs, deci ori ca laie ori balaie, tot acolo ajungeam. Starea de panica si disperare s-a transformat in nervi, era prima oara cand ma simteam cu adevarat neputincioasa, lesinata de sete, cu picioarele frante de oboseala si incapabila sa gasesc o solutie salvatoare. Am luat-o iar la picior, tot fara rezultat, un lucru bun insa, am gasit un bolovan suficient de inalt ca sa pot sta cat de cat confortabil pe el. Si stand eu asa si privind in zare am incercat sa fac o reconstituire a traseului pe care l-am parcurs de la plecarea de acasa si pana am ajuns in fundatura aceea. Am plecat din Tatarasi, am ajuns in Independentei, apoi la Mitropolie , acolo m-am oprit in parculetul de pe vis-à -vis de Mitropolie si am stat pret de o tigara pe o bancuta, n-am pierdut timpul si plictisita sa ma plimb prin locurile pe care le stiam deja, cu o dorinta puerila de a cerceta mai bine zona si convinsa fiind ca si daca nu sunt intr-o zona cunoscuta pot ajunge de unde am plecat rugand oamenii sa ma ghideze am cotit la prima strada si dupa aia la alta si la alta pana am ajuns la o bifurcatie si acolo tin minte exact ca am avut de ales intre doua variante: sa o iau la stanga sau la dreapta, am ales sa merg la dreapta si am tot mers pana am ajuns in strada Dumbravii,desi nu pot fi sigura ca asa se numeste pentru ca indicatorul ruginit si abia prins intr-un perete avea inscris un text insuficient de clar pentru a putea fi sigura. Cerul incepuse sa prinda nuanta cabernetului, semn ca daca intr-o jumatate de ora nu ieseam de acolo as fi fost pierduta. Nu mai aveam chef nici de mers , nici de explorat, nici de cautat, m-am pus pe plans, cu lacrimi mari, mari si sughituri printre ele, vorbeam singura si deja cautam un loc in care sa pot sta pitita peste noapte. Si mergand asa in cerc am auzit un zgomot, ca huruitul unui motor, in prima faza nu i-am dat importanta, obisnuita ca orice om al secolului nostru sa nu acord importanta zgomotului masinilor. A fost ceva de genul : o masina, apoi, o masina?? Si intr-un final o masina!!!, numai ca pana sa cad de acord cu mine insami ca este cu adevarat o masina zgomotul s-a pierdut in inserare. Era un punct de plecare totusi, insemna ca sunt pe drumul cel bun si ca daca o sa ma ghidez dupa directia in care am auzit zgomotul am sa ajung in sfarsit in locuri cunoscute si procedand asa am ajuns la a patra straduta pe care nu apucasem sa o explorez sa vad daca tot in cerc ma va duce si am gasit o alta straduta, luminata, cu masini parcate in fata caselor, am vazut oameni si am inceput sa plang si sa rad incat nici eu nu mai stiam exact ce fac de bucurie. De prisos sa va spun ca persoanele pe langa care treceam se uitau la mine ca la extraterestrii, n-am mai intrebat pe nimeni nimic, am luat primul taxi care mi-a iesit in cale si am ajuns in sfarsit acasa. Acum…. Ma tot gandesc, ce era cu cartierul acela locuit de o singura fiinta din cate am putut eu sa observ? De vreo 2 luni incoace ma bate gandul sa incerc iar aventura asta, de data asta cu telefonul incarcat si cu ceva bani pe cartela, poate aflu cine stie ce mister. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy