Nu credeam că va veni și clipa asta. Clipa în care chipul tău se sparge în bucăți de puzzle pe care încerc fără rezultat, să le adun cronologic din covor de amintiri. Clipa în care lacrimile mele sunt date dispărute pe cutii de lapte. Clipa în care las durerea la mii de tab-uri distanță.Dau mereu enter în căutarea unui rând colorat cu zâmbete candide.
Merg în locuri noi și fac multe poze. Ai fost primul meu stop-cadru. Și cumva ai rămas în memorie deși nu s-a putut salva nimic din noi.
Mi s-a tocit sentimentul în ediție princeps. Câteva cicatrici vechi atârnă de colțul buricului.
Gura mea vopsită cu țipete adună oxigen să poată păși înainte. Asimilez toți copacii, străbat alei fără să știu drumul. Curge nisip la infinit din mine și rămân blocată în ieri.
Am încercat să mă tratez cu indivizi cu părul creț și lung, care mă mințeau frumos sub clar de lună plină, dar nu pot opri acceleratul din mers si nici nu pot evita înfrângerile. Rămân cu carotida pulsând acut la gândul de a te vedea -mereu- azi.
Mă mut acolo unde sunetele trec dincolo de pereți. Îmi las golul din apartament și dorm pe acoperiș, visând la bărcuțe. Mă trezesc defunctă și dansez în mijlocul străziii. Plutesc în clocot de cafea și încerc să nu mă gândesc că o să mă ard.
Îmi caut piatra cubică pe care să am echilibrul perfect. Îmi las brațele în bătaia timpului și nu spun nimic. Trupul meu capătă formele absenței tale și mă transform în gând. De ieri. În fiecare zi e ieri.