"Casă albă, dragă mie/ Ce-a fost soarta să ne fie/ Vânt a pustiu bate-n tine/ Și durerea geme-n mine/".... Lampa, pe un colț, lângă fereastră, pâlâie în gândul gol din casă... El stă la masă, cu privirea prinsă tainic de o filă albă, într-un punct frumos albastru, și urme nu lasă. Este Singur. De afară, nu știu cum să fac, să-i ajung în călimară, să-și înmoaie pana-n gândul meu și să-nceapă-ncet să scrie... cu albastru… Nu acum, mai stau... în lumina fără umbră, plânge... Ce nu vrea să-și spună? Iau singurul scaun din gradină, mă asez cu gândul pe spătar și privirea-n lacrimile lui calde și zadar. Aș vrea să-l vad cum doarme, cum pune capul greu de gânduri în perna înca udă de la umbră, să viseze cum totul trece... și se-ntoarce să închidă cercul... Din pântec să se nască iară pe un scâncet de vioară și o șoaptă, ca o frunză rară, abia apărută dintr-un mugure de creangă… în primavară, după un secol de tăcere, de-ndoieli... ce-l face OM, omul meu care-mi aduce ploaia în deșert, iar în gara fară nume, fără șine… știe bine așteptarea, într-o zi, Adevărul va-ncolți, iar pomul plin de roade ne va fi copil.