E noapte afara si in inima mea iar luna si-a facut din nou aparitia pe cer.O,Doamne ce luna! Ma-nvaluie cu frumusetea ei,ma poarta pe taramuri necunoscute,imi ghideaza pasii,este langa mine,ii simt caldura patrunzatoare,ii simt tristetea, ii simt singuratatea.As vrea sa o ating dar nu pot,e acolo sus condamnata la viata printre stele.Atmosfera ma face sa visez cu ochii deschisi dar aerul rece al noptii ce patrunde incetul cu incetul in corpul meu ma trezeste la realitate.Ma simt goala,pustiita si ratacita pe caile moarte si sumbre ale vietii.Sunt singura,nimeni nu ma intelege,nu ma sprijina.Inchid ochii, simt cum o lacrima imi curge pe obraz si ca o picatura de sange se pierde in ingenuncherea inimii mele.Cu siguranta nu e singura, sunt convinsa ca vor urma si altele.O,Doamne daca as putea sa transform lacrimile in cuvinte, oare ce ar putea rosti?Daca sunetele infundate ale inimii s-ar putea preface in curcubeu, oare ce culori ar iradia? Nu stiu,si cu siguranta nu voi afla niciodata.Cine oare ar putea avea raspunsurile lacrimilor mele triste, cine ar avea curajul sa dea un sens, o interpretare suferintelor si zbuciumului meu sufletesc?Cred ca nimeni,nici macar eu iar acum plang de singuratate, plang pentru ca mi-e dor sa fiu fericita, plang pentru ca nu mai simt nimic decat un gol in suflet.In amintiri e singurul loc in care mai simt ceva.In prezent nu mai simt nimic decat durere si un mare gol in inima,lasat de prea multa suferinta.