Timpul lui era prea vechi pentru a mai putea fi cuprins în timpul ei. Spațiile dintre ei puteau să cadă oricât de mult, subțiind și metamorfozând obstacole și credințe împietrite. Dar timpul lui nu putea fi vreodată la fel de sprinten ca al ei deși, inevitabil, mergeau în aceeași direcție.
Locuiau de ambele părți ale lui nu și încercau cu disperare să emigreze către da-ul ascuns în inima absurdului. Ce este, de fapt, iadul, dacă nu nevoia neîmplinită de iluzii? Ei nu puteau avea iluzii, pentru că putința lor era doar întru a fi și nu întru a avea. Antidotul iluziilor era necesitatea de a se mișca unul către altul, cu tot ceea ce era ființa lor. Numai așa puteau să-l întruchipeze pe Unul. Demiurgul încă increat avea nevoie de atingerea lor pentru a putea avea scurte momente de manifestare, în care cioburile unor universuri neterminate, incoerente, încercau să pulseze, unele amestecându-se prin neant și începând să evolueze, fără a avea criterii clar definite.
Ea putea doar să manifeste, el putea doar să fie. Orice preatingere a lor era o cosmogonie. Atingerea lor era o necesitate pentru că Unul era o necesitate.
Iar momentul atingerii nu avea cum să întârzie, cu toate că nu poate fi explicat. S-a auzit un sunet și a apărut Unul. Și o dată cu el, au apărut timpul, conștiența absolută și cuvântul.
Nimeni nu a știut niciodată ce s-a întâmplat cu Unul din copilăria lui și până a ajuns la maturitate. Apoi, cineva a început să scrie:
„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Și a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Și a fost lumină.”
„...Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: "Adame, unde ești?"”
Cine a trăit cândva în Unul, nu poate rezista alungării în doi. Pentru că lumea este goală, iar eu i-am atins cerul.