Ce se întâmplă cu tine?
Au trecut câteva clipe prin tine și te-ai pierdut... Există cuvinte, gesturi, dar tu nu, stăteai golit și totul curgea prin tine ca printr-o albie. Este un moment important pentru ea, repetai mecanic. Ea murea, nu? Ce-ai fi vrut să îți răspundă el? O iubesc, lumea mea se sfârșește cu ea? Nu, el avea un copil alături de crescut, un copil ce a trecut pârâul acelor clipe cu ochii ațintiți la fereastră pentru că el i-a spus că-i mai bine să fie cu privirile, cu gândul, cu sufletul cât mai departe, altundeva decât acolo unde ea, ea – mama ei, murea. Ce o să facă peste 60-70 de ani sau poate peste 20-30 – cine știe, când iubirea ei o să moară într-un fel sau altul – o să privească pe geam, gândindu-se aiurea, oriunde, cu sufletul ei sfărmându-se? Cu el și ea, fără sprijin stăteam între pereții pe care nu se regăsea vreun orologiu ce să ne măsoare trecerea, să dea o măsură existenței. Totul se termină și nu are chip și asemănare cu nimic, nici când te naști, nici când mori. Nu poți controla nimic pe lumea asta fară să pierzi totul. Stai ca un pește spintecat și plutești ca o umbră fără sprijin. Nimic nu rămâne. Pentru cine, pentru ce ai vrea să rămână – ce să spună? Ce naiba vrei de la viața asta? Ai văzut privirea unui înger păzitor și ai vrut să fii ca el. Nu poți să fii înger, ești om, greșești la fiecare pas. Ești nesigur, plutești printre cețuri care îți rod malurile mai abitir decât vremea sau algele sau vântul sau orice curge înafară. Doar o carcasă, ce așteaptă să se prăbușească, fără ceasuri lipite de pereții ăștia de piatră și fier, iluzia de a fi sau de a fi fost fără amintiri ce să dureze mai mult decât câteva vieți de om. Ea moare.
Ce faci tu cu sufletul tău? Mănânci carne de pui, o pasăre ce nu a zburat vreodată, cu penele smulse, cu totul numai ca să se îngrașe și să te hrănească pe tine cu grăsimea ce se depune ca un blestem pe vase, oriunde, numai să îți amintească de zborul pe care nu l-ai lăsat să-l învețe, să-l încerce măcar până când l-ai fi omorât cu o altă cruzime... Știu, ți-e foame și este firesc, vrei să trăiești. Dar pentru cine? Pentru pasăre sau orice altă necuvântătoare, care nu știe ce este libertatea o fi oare firesc? Tu știi ce este, dar i-o iei fără să clipești – pardon, clipești când plătești la casă pentru că ți se pare prea scump – pentru o halcă de carne atât de mult? Sigur există undeva mai ieftin!...
E un moment important! Ea moare... Undeva miroase a ceară. Cui îi pasă? Avem pui la cină! Hai draga mea, te duc dincolo, dar uită-te pe fereastră, uite ce frumos ninge, nu-i așa că-i frumos? Mâine te duci la grădiniță și-o să fie zăpadă și-o să te joci... Nu privi în spate, uită-te acolo, afară, cât de departe!...
Ce naiba urmăresc eu cu viața asta? Pe cine vreau să salvez – pe ea, sufletul meu? Cui îi rămâne amintirea ta – lui Dumnezeu, nu? Dumnezeu din biserica interioară, din sufletul celor ce trec și Dumnezeu cel nenăscut... Orice altceva te uită prea repede. Uitarea este un reflex salvator, nu? Ce amintire îi lași Lui? Ce se alege în urma ta? Ai născut un copil – dar în fiecare infinită parte El naște mai mult. Ai născut cu durere – El nu rupe oare din sine, nu se neagă pe sine întrupând, cu fiecare suflare duhul său părăsindu-l. Dumnezeu moare odată cu noi, moare de două ori, odată născându-ne, apoi pierzându-ne. Dacă Dumnezeu are în noi asemănare, atunci El suferă de fiecare dată, infinit (pentru noi timpul curge, pentru El nu). Atâtea regrete, atâtea amintiri, atâtea griji de părinte... Iar tu, vrei ca orice copil egoist, atenția Lui. Tu vrei ca tu să-i rămâi amintire, pentru tine să sufere, să sângere... Ca și cum alte griji nu are – războaie, foame, cruzime, fărădelege etc. – nu, nimic din toate astea. Doar tu. Tu ești unic, secunda ce nu se repetă, desigur meriți, nu, puțină atenție? Altfel de ce te-a făcut – nu ca să-i iei un pic din grijile Lui, să-L înțelegi, să-l ajuți la nevoie , să fii asemeni Lui. Nu este acesta rostul unui copil față de părintele lui?
Ce-i cu tine, copile?
Îți amintești, ești nevolnic și păcătos, mărunt, te fărâmi precum nisipul... Nimic nu rămâne. Da, dar totul este! Și-n timp și-nafară.

[...]

Scrii. Scrii și respiri. Totul e-o scuză. Orb și surd, tu scrii.. Trebuie să supraviețuiești cumva, nu? Poate așa se va simți trecerea ta, cineva va auzi, va veni să vadă. Piatra se va încălzi în mâna lui, doar se încălzește și în mâna ta, la un moment dat ai putea jura că o simți pulsând, sorbind viață din inima ta... Se încălzește la fel cum se împletesc toate – dar ce te faci când descoperi grijile tale, neputințele, frustrările toate amplificate în ceilalți, modificate de acest altoi, de respirația lor, de felul lor de-a umbri pământul (nu suntem rod pe pământ... abia în el, poate...). Iar aceste guri străine te sărută cu dinții, cu buzele, cu carnea, cu neuronii lor ca o plasă de sârmă, te prind, te leagă, te-adună ca pe ceva cât de cât prețios, dar tu rămâi gol, tot mai gol, mai puhav și fără valoare, cu oasele ce se lasă unul în altul, cu ferestrele înțepenite, murdate, cu maldărul de ziare pe care stai privind în hăul ce se deșiră din tine. Ce rămâne?
Scrie, scrie, vezi încă un rând, da, a ieșit bine, mândru privești peste tine, încă respiri, trăiești, inima bate... Lasă maimuța asta de minte să își facă jocurile trucate, ajut-o, încurajeaz-o să vezi unde ajunge... Ce fel de animal fără asemănare este faptura umană?!
Tu scrie acolo! Ia notițe!