Pașii, au un suspin într-ânșii, vecinici și rămași doar umbre
Eu am nevoie de un zâmbet
Ca să pot simți, că încă n-am plecat din lume
Mâinile, simt răceala sufletului meu blând
Cuprinzând întreaga ființă în palme, de nou- născut.
Ochii mei plâng și chiar simt acum,
Că ei, plâng, doi ochi blânzi.
Buzele, tremură ne-ncetat în brațele unui cuvânt
Tremur și eu, acum ...
.... Ce blând.

Deși, afară, plouă cu perle de cristal
Deși, aș râde chiar și la un felinar
Deși, eu stau întinsă-n zbucium, cald
Mă pierd printre, frunzele de castan
... Ce trist.


Ne-am coborât sufletul, eu și inima-n culori
Ne-am alintat eu și ochii, cu zumzetul nopții
Ne-am făcut să ațipim, eu și luna de cristal
... Nimic ciudat.

Acum, șoaptele au gust de noapte blândă-n; capăt de lume
Ne văd stelele, de sus și de jos,
Dar nu ne-mbie cu mireasmă de roze-n culori,
Nu ne aplaudă, ca și cum am fi, prea ilari
Ne urăsc, pentru că nu știm să renunțăm, azi
Pentru că încă mai luptăm, eu și inima mea.

Pământul e aspru și plin de rugină,
Cum săbiile uitate de timp, rămase-ntr-o teacă,
Parcă zvedrelesc, să iasă la iveală;
Rugina acută ce te-ndeamnă la luptă pentru viață.

Degeaba, toate caută scăpare într-o caldă sărutare
Pentru că, n-au ajuns dincolo de lumină
La marginea toamnei de ieri; apusă-n suflet de cremene, de stâncă.

și-acum șoaptele vor rămâne între paharele, de pe masa udă
în sertarele, unde rugina-i mută,
în patul gol și camera obscură,
... în vreunul din sertarele, suflete! ...