Doamne! Câtă melancolie poate zace în mine. Îți vorbesc ție despre acea tristețe ușoară, plăcută chiar. Vorbesc de acea nobilă trăire care te-a încercat și pe Tine, după ce ai creat Universul. Acea stare care te-a cufundat în reverie, care ți-a adormit simțurile atunci când ai creat omul. Pentru ca altfel nu îmi pot explica cum ne-ai cadorisit cu toate slăbiciunile noastre, acele slăbiciuni care ne fac vulnerabili până la capitulare. Mă posedă acea melancolie căreia îi este străin gândul sinuciderii, acel gând care-l seca de viață pe Tolstoi, după ce a conștientizat gustul amar al inutilității vieții. Căci, ce este viața, dacă nu un nonsens!? Refuz cu îndărătnicie să caut răspunsurile în Tine, pentru că îți simt până-n străfundurile sufletului meu singurătatea. Nu metafizica ancestral atașată gândurilor mele mă așează în melancolie, ci regretele tale de a ne ști neîmpliniți. Fiecare căutare a mea te provoacă și pe Tine la căutări. Îmi amintesc că atunci când am murit prima dată, ieșirea din mine m-a adus în apropierea Ta. Mi-ai refuzat tăcerile. Acel refuz m-a conștientizat de existența Ta, dar mi-a anulat orice aplecare spre fatalitate. A ști că ești mă identifică cu singurătatea. Îți vorbesc de acea singurătate care îmi forțează limitele, mă desprinde din mine, mă determină să mă adresez mie ca unui străin. Am parte de conversații interminabile, care nu converg niciodată spre concret, pe care teologia le evită și le ascunde umanității. Din această singurătate am aflat despre mine tot ce nu aș fi vrut să cunosc vreodată, acel eu pe care semenii îl evită și-l disprețuiesc, pentru că sunt prea conștient de mine și de limitele Tale. Nu elegia singurătății mele mă duce în pragul disperării, ci lipsa unei certitudini. Am nevoie de o certitudine, nu vis-a-vis de creația Ta, momentan doar vis-a-vis de mine. Încă nu pot înțelege de ce trebuie să le suport pe toate, să le asimilez după disecare. Ce nu voi înțelege niciodată este cum de mă pot ierta după ce-mi iert prin uitare semenii. Sunt foarte nefericit de expresia adevărului cioranian din sintagma „Singurătatea nu te nvață că ești singur, ci singurul!”.

Cluj Napoca
martie, 2009