Am uitat cum se "scrie".

Cum se trăiește.

Am strivit munți de iubire sub un desen. S-au transformat norii diafani de poezie într-o gamă de culori PANTONE.

Mi s-au uscat cuvintele, strânse în pleoape, atâa de aproape de eram eu - fantomă, și au curs, veștede, pe țărmul sihastru al unei mări visate de copii. Și vânturi tomnatice au spulberat o dorință, rarefiind-o până la absurd. Până din ea n-a mai rămas decât sentimentul pierderii irecuperabile.

Mi s-au creionat schițele viitorului sub forma unor layout-uri și am pierdut albastrul contact cu hârtia... mi s-au injectat visele într-o fundație de beton armat, veșnic departe de lumină.

Am ars materiile esențiale ce mă legau de castele zămislite din abis și am privit de atunci prin pânza de păianjen cenușie lăsată peste degetele mele ofilite.

S-a rupt celula divină din mine și odată cu visul pierdut am pășit peste Styx, într-o lume atemporal de vidă, într-o dimensiune palpabilă, fără memorie sau repere, doar material.

Caut.

Cuvântul care elibereză substanța norilor printre flori.

Mareea de sentimente revărsate în cascade euforice peste o dorință ascuțită de reverie.

O anatemă ascunsă în noi, închistată în celula - eu, laitmotiv pentru tristețe.

Acum visez că mă întorc.