De aproape patruzeci de zile nu mai am cui spune tată. Mă adresez doar tatălui ceresc, rugându-l să-l ajute pe tatăl meu pământesc în călătoria grea spre tărâmul unde îl așteaptă soarele și verdeața unei liniști depline. Noi, cei care l-am iubit și îl iubim pe tata, nu avem liniște, pentru că abia acum simțim cât de tare ne lipsește. A plecat cu el și o parte din noi, a murit și în noi inima lui tata. Acum înțeleg că inima mea este alcătuită din inimile celor dragi, iar cea a tatălui meu nu mai bate.
Am repetat de multe ori „Dumnezeu să-l ierte!”, dar ne chinuie gândul dacă tata ne-a iertat. Pentru că nu am fost destul de atenți și grijulii, pentru că am mers atât de rar în sat să-l vizităm, pentru că nu am discutat despre durerea sa de inginer ajuns la sapă de lemn, pentru că nu am putut fi, ca el, credincioși pământului pe care îl cultiva cu mâinile sale, pentru că am evitat să paștem oile împreună cu el și nu am stat mai mult de vorbă și nu l-am întrebat ce făcea când era copil mic. Abia la înmormântare rudele ne-au povestit cum la vârsta de treisprezece ani tata și fratele său mai mic se duceau la Leova, la școală, cale de douăzeci de kilometri, pe jos, prin glod sau prin zăpadă. Se porneau din sat, din Antonești, la patru dimineața, tata mergea înainte, iar frate-său vedea prin întuneric doar fâșia de blană albă de pe cușma tatei din pielcică de miel. Așa se orienta, după pata albă de pe cușma tatălui meu, și mergeau repede, și tremurau, fiindcă pe dealuri urlau lupii. Iar când erau și mai mici, la vremea sărbătorilor de iarnă, făceau flori de hârtie, le legau de o sită veche, o împodobeau cu panglici și umblau cu sorcova prin sat. Vara înotau ca peștii în Prut. Chiar și în ultima vară a vieții sale, a 76-ea, tata înota câte două ore în apa caldă a Prutului, făcea pluta, se întindea pe spate și apa îl ducea lin la vale. Dar pentru cine scriu eu aceste rânduri? Pentru tata. Și el nu le va citi. De câte ori am publicat ceva pe undeva, m-am gândit la cel mai fidel cititor al meu, tata. Dacă era abonat la ziarul unde lucrez, îl citea de la prima la ultima pagină. Dacă nu era abonat, se ducea la Cantemir și îl cumpăra de la chioșc.
Tatăl meu nu a văzut ghiocei în primăvara aceasta. Sora lui i-a adus busuioc și ghiocei din sat și i i-a pus la căpătâi. Iar el nu a deschis ochii și nu i-a văzut. Nici de blănița vreunui miel mâna lui tata nu se va atinge primăvara aceasta. Azi se împlinesc 40 de zile de la plecarea sa dintre cei vii. În amintiri, tatăl meu, Nicolae, îmi va rămâne cu un miel în brațe sau cu capul aplecat asupra unei cărți.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.