Mă simt singur.Singur de parcă nimeni nu mai e cu mine pe această lume. Că nimănui nu-i pasă cu adevărat de ce sunt eu sau ce aș putea fi.Mă rup de realitate cu vreun film bun , cu o moelodie bună sau cu vre-o întâlnire plictisitoare , banală.
Mă surprinde faptul că singurătatea nu e a doar a mea. Dacă există vreun motiv pentru a spune că ne-am născut egali din naștere acela trebuie să fie neapărat singurătatea. Toți ne-am născut în acelși hău de neant interior.Mă întreb , uneori, dacă toți suntem așa de singuri , de ce nu facem nimic în acest sens? Se poate să fie singurătatea precum o gaură neagră, o fortăreață a întunericului de unde nimic și nimeni nu scapă? Oricât de apropiat ar fi și cel mai bun prieten , singurătatea nu poate fi străpunsă.
Singurătatea e un adevărat organ viu. Câd mă amăgest cu vreo plcăcere anume, fie asta reușita în ceea ce fac sau vreun vis trăit cu ochii deschiși, acest organ începe să zvâcnească puternic. Îmi pune în față amăgirea pe care o trăiesc și îmi arată cât de caraghios sunt nutrind-o. Doar că în loc să râd mă întristez.E un organ viu care uneori îmi varsă atât de multă amrăciune încât îmi zic dacă nu cumva o cobra m-ar mușca cu mai puțin venin.
Inima mă ține în viață pulsându-mi lichidul vital, singurătatea îmi pulsează seva morții .
Singurătatea a inventat matematica și celelalte științe.A inventat numerele pentru a ne pute număra secundele și a ne amăgi că am trăit.
Oricare ar fi adevărul, cine nu e singur se minte!