Stau cu spatele la cer și plâng...
Agonia incomensurabilă mă măsoară din ochi și își bate joc
de vise, de imagini și de glasuri...

Parcă nici eu nu mai știu ce sunt,
sau cum mă cheamă... nu am reținut!
De fapt, sunt singură și nu mă cheamă nimeni,
așa că n-am să aflu niciodată;
ar fi mai greu dacă aș avea să-mi spun eu ceva
și nu aș ști cum să mă adresez...
Cum să mă strig?
"Hei!"?

Cui îi pasă?!

Ochelarii sufletului mi s-au aburit demult,
poate de aceea nu mai ințeleg nimic,
nu stiu să exist altfel decât așa...
cu sufletul.
Unde sunt?! De ce nu mă mai găsesc?
M-am pierdut?
...oare o să am răbdare să mă mai aștept,
sau am să plec departe?

Fantasme ale viitorului mă bântuie
și recunosc că florile s-au ofilit,
le-am ars cu lacrimi și cu răzvrătire...
oare-au murit de tot?
se vor întoarce până nu e prea târziu?

Curg mereu,... mă mir!
Nu am curs de multă vreme-așa frumos!
Urăsc să simt!
... am obosit și nu mai pot.
Dar muzica se-oprește numai la sfârșit,
așa că, prima dată-n viață vreau s-ascult
și să nu cânt.
și să nu joc.

Cu spatele la cer aștept să mă aștepți:
ajuta-mă să mă ajut!
Doar Tu poți! Mă auzi?!
... mă mai iubești
cu spatele la cer?