N-am fost niciodată în stare să recunosc deschis că, în ciuda așa-zisei mele emancipări și a apartenenței întîmplătoare la o clasă socială neobosită în a ejecta, măcar din conversații, mărturisirile tradiționaliste legate de nuntă, eu am visat întotdeauna suspinînd, la acea zi în care, îmbrăcată în cea mai diafană rochie albă, obligatoriu albă, voi alerga către alesul de netăgăduit al inimii mele. Și că începuturile iubirilor mele, departe de a-mi lua mințile complet și de a mă face să trăiesc o eternă clipă prezentă, îmi aduceau cu insistență în închipuire ziua miraculoasă în care eu și cu el ne vom lega pe vecie.
Primele săruturi îmi ridicau întrebări despre cum aveam să fiu ca mamă a copiilor lui. Primele mîngîieri, timide, le trăiam întotdeauna proiectîndu-mă imaginar în decorul perfect al atît de posibilei noastre nunți.
Anii au trecut și visele mele au murit, rînd pe rînd, sugrumate de șirul mult prea scurt al iubirilor mele prea crude, prea puțin împărtășite, deseori imposibile, uneori nedrepte, alteori atît de greșite.
Am iubit poate prea nebunește, prea puțin calculat, deloc dozat, irațional. Iubirea mea copleșitoare n-a știut sa nască iubire, n-a știut să ațîțe legăminte, n-a știut să trezească înflăcărare, să stîrnească promisiuni.
N-am știut să iubesc cuminte, dulce, sfios, răbdător. N-am știut să iubesc des. M-am mistuit în iubiri chinuitor de lungi, încăpățînate în rezistența lor de a nu pieri cînd erau de mult alungate. Iubirile mele vulcanice, nu atît prin manifestare cît prin consistență, au doborît cu îmbrățișarea lor sentimentele debile, ezitante, imature, egoiste sau numai pur declarative ale bărbaților din viața mea. I-am condamnat atunci, dar timpul m-a învățat că, mult mai greu decît să iubești fără speranță, este să fii iubit cu disperare fără să poți răspunde la fel. Că iubirea altuia te va apăsa tot timpul înzecit mai copleșitor decît propria iubire nefericită. Că-ți vei savura, tot timpul, cu voluptate, propriile neîmpliniri, fugind din calea iubirilor care nu-ți trebuie, cu aceeași voluptate.
Am încheiat fiecare an al maturității mele făcînd bilanțuri dureroase. Am iubit enorm, pe de o parte. Nu m-a iubit nici un bărbat îndeajuns să-i fiu mireasă, nu m-a iubit nici unul pînă-ntr-acolo încît să mă transforme dulce și divin, în mamă a copilului său, pe de alta parte. Și undeva, la mijloc, între talerele balanței ascundeam temerile mele, ezitările mele, vina mea.
Îmi amintesc de o perioadă în care treceam, în drumul meu către job, pe lîngă un magazin cu rochii de mireasă. Și zilnic parcă treceam pentru prima oară, nu-mi puteam lua ochii de la vitrină. Erau expuse acolo cele mai urîte rochii de mireasă pe care le-am văzut în viața mea. Bufante, crețe, învolănate. Înțepenite pe crinoline, năpădite necontrolat de flori de tul și de dantele ieftine, înțesate de perle false și de ștrasuri. Și toate, dar absolut toate, sugrumate de cîte un corset. (Mă gîndeam într-un timp că de-aia nu mi-e dat să mă mărit, ca sa fiu ferită de suferința zadarnică a căutării sau a conceperii unui model de rochie de mireasă fără corset). Și undeva, într-un colț de vitrină, trona cea mai urîtă dintre ele. Era cumplită, sclipicioasă, încărcată cu tot ce trecuse prin mintea goală de orice urmă de bun gust a vreunei cucoane cu pretenții de creatoare. Eram fascinată de acea rochie. Trăiam pe atunci una dintre iubirile mele zadarnice, greșite, fără speranțe. O iubire păcătoasă, pentru un bărbat care nu-mi mai aparținea. Și totuși, în durerea și-n inconștiența mea, imploram noapte de noapte divinitatea să mă ajute, să-l facă pe el sa mă iubească din nou. După mii de rugăminți și după tot atîtea eșecuri, simțind cum speranțele mele încet, încet, mor, am crezut că poate este cazul să ofer și eu ceva în schimb, cît de mic, că trebuie să fac un sacrificiu. Și am zis: “Doamne, dacă faci ca acest bărbat să fie al meu, jur că voi îmbrăca la nunta noastră cea mai urîtă rochie din vitrina asta!”. Și m-am mai hrănit un timp, prostește și copilăresc, cu speranțele resuscitate de juramîntul meu idiot. N-am fost ascultată și încă mai cred uneori că motivul pentru care nu mi s-a răspuns, nu a fost dorința mea nelegitimă ci poate faptul că, stăpîn al frumosului absolut, Dumnezeu n-ar fi putut să îndure, nici măcar cu prețul fericirii mele, o asemenea oroare. Și poate tot din același motiv, cu o desăvîrșită precauție, mi-a strecurat acum în suflet o iubire ce nu are cum să mă vrea vreodată mireasă. O iubire vie, neștiutoare, zvîrcolită, ca o ființă crudă care s-a născut fară să știe de ce, trăiește fără să știe cum și așteaptă să învețe, într-o zi, să moară.