Mă frămîntă adeseori prăpastia uriașă ce observ că se cască aproape întotdeauna, cel puțin în cazul meu, între trăirile ce-mi macină interiorul (și nu-s puține!) și manifestarea lor exterioară. N-am știut niciodată sa leg firesc ce simt cu ce spun și cu ce fac și i-am invidiat întotdeauna pe bărbați, căci am vazut că ei, în majoritate, n-au această problemă. Pe cînd în cazul meu, gardieni nemiloși ca rușinea, orgoliul, simțul ridicolului, au stat mereu de pază la ieșire, înabușindu-mi pornirile și transformîndu-mi patimile în manifestări cuminți, vecine cu indiferența.
Și-mi vine-n minte acum cazul clasic, în care el, iubitul si adoratul, ajunge în acea zi a vieții lui (și a mele) cînd decide să-mi comunice frămîntat că povestea noastră de dragoste s-a sfîrșit, și nu așa cum cum știam eu că se sfîrșesc poveștile ci mult mai nefericit, mai abrupt, mai laș, mai fara motiv. Deși instantaneu simt pulsul cum imi crește cînd îi văd privirea pierdută într-o tristețe mai mult sau mai puțin fabricată, stomacul cum mi se strînge și lacrimile cum se adună grăbit în colțurile ochilor, gata sa navaleasca spre lume, strîng din dinți și atît. Deși atunci aș vrea să mor și singurul lucru firesc pe care simt ca l-aș face ar fi să ma arunc la picioarele lui, implorîndu-l hohotind să nu mă părăsească, eu îi arat înțelegere, îi sugerez chiar că și mie mi-a trecut prin cap același lucru, îi zîmbesc și plec, sau îl urmăresc cum pleacă, dorindu-mi în acea secundă, ca cerul să se prabușească peste noi.
Cînd el iubește pe altcineva, după ce o bucată mult prea scurtă de timp m-a iubit pe mine, recit lumii aceeași poezie ipocrită a uitării venite la timp și a duioșiei amintirilor cu el. Îi doresc cu voce tare să fie fericit, chiar dacă fericirea lui nu sunt eu. Declar în stînga și-n dreapta că vreau numai să știu că e bine și că imaginea lui de mînă cu în sfârșit aleasa mă face să fiu împăcată că am ieșit cu grație din viața omului pe care, odata, îl adoram.
În spatele tabloului pastel, se duce însă, lupta. Gîndurile vrășmașe au preluat de mult controlul minții și sufletului meu îndurerat. Adevărul înăbușit ce-mi roade stomacul pînă la un început de ulcer, și care nu mă lasă noaptea să dorm, e foarte departe de poveștile inșirate lumii. Adevărul e că fără mine mi-ar plăcea să aflu că el nu poate funcționa. Cînd strîng noaptea perna în brațe și o înec în lacrimi, aș vrea să moară cineva, ori el, ori ea, ori chiar eu, numai să se strice dracului tot, să nu se mai poată clădi nimic după mine. Nu vreau, și strîng pumnul cînd gîndesc asta, nu vreau sa mai fie vreodată fericit făra mine. Și pe ea o urăsc. N-aș fi în stare s-o omor, dar imi doresc să nu se fi născut. Mă uit în oglindă și mă compar obsedant cu ea. Nu-i bine nicicum. Dacă-i mai frumoasă și mai deșteaptă și mai realizată, mă doare, dacă-i mai urîtă și mai proastă, mă revoltă.
N-am știut niciodată să iubesc generos, altruist, martir, pînă în cele mai tainice gînduri. Deși o lume întreagă mă vede fluturînd o batistă albă, suspinînd resemnat privind corabia ce se îndepărtează, în realitate eu ridic spre ea pumnul amenințător și cer răzbunare.
Darul neprețuit ce totuși mi se face e că timpul și, dacă am noroc, o nouă dragoste, mă vindecă. Cînd gîndurile mele pentru fostul și perechea sa încep să devină pașnice și delicate, e semn ca iubirea mea a început să apună.
În rare momente mă simt vinovată pentru ce gîndesc și nu sînt în stare să spun. În restul timpului îmi aduc argumente că așa-i normal să fie, că ăsta-i prețul ce trebuie plătit viețuirii moderne, educației…credinței...și dacă aș acționa fidel adevărului din mine, m-aș întoarce în timp și-aș nega evoluția societății.
Așa că nu-mi ramîne decît ca, în fiecare dimineață cînd plec să înfrunt lumea, odată cu hainele cu care am învățat că trebuie să-mi acopăr trupul să îmi pun și masca cu care am învățat că trebuie să-mi acopăr sufletul.