Astăzi am fost întrebat dacă mai cred în dumnezeu. Una din cele mai tâmpite întrebări pe care mi le poate adresa cineva. Am răspuns bineînțeles cu acel "da" absolut. Ce mă frământă acum nu e întrebarea ci răspunsul pe care trebuia să-l dau. Poate cel mai apropiat era "nu știu", dar o rușine pe care nu o înteleg, mă face să răspund cu "da". Fratele meu îmi răspundea la aceeași întrebare cu "nu". Aș da orice să nu mai cred in nimic ,să pot spune nu.
Nimic nu a început, totul se sfârșește! Un lucru pe care îl simt cel mai bine în diminețile mele. Dimineata pentru mine e doar moarte, o pâine mare din care mi se serveste câte putin, si nu stiu niciodata cat e de mare sau cât mai trebuie s-o înghit și să-i simt gustul amar în toti porii mei.
Întotdeauna am căutat ciuma supremă a sufletului care să mă facă indiferent la orice, dar nu in modelul înțeleptului ci mai degrabă a unui cerșetor care să nu fie lovit de mila nimănui, un cerșetor care să moară de foame pasiv intr-o mare de oameni ce pleacă și vin, intr-o gramada a devoratorilor de covrigi,dar nu am gasit decat mizerii.
Singuratatea își va înfige briceagul adânc în obrazul meu, oricat am încercat sa scap de ea s-a întors. Oamenii îmi sapă o fântână din ce în ce mai adâncă, o fântână de sticlă în parcul central.