de-alungul vieții mele, am avut câteva momente despre care, prin prisma tuturor lucrurilor care le-am trăit pot să spun, acum, că au fost în echilibru.

Unul dintre ele ar fi acela în care, în zile toride de vară spălam de mâna în lighean cele câteva lucruri a căror curățire era în grija mea. Spălam cu apă încălzită la soare și clăteam cu apă scoasă din fântâna.
Apa cu care clăteam rufele era atât de rece pentru acel aer cald încât numai imaginea ei răspândea în jur o răcoare binevenită.
Mă stropeam cu plăcere în încercarea de a clăti cât mai bine pânza, de a scoate cât mai bine orice urmă de săpun din albiturile acelea care miroseau atât de bine.
Stropi mari de apa săreau pretutindeni și în special pe picioarele mele care așa primeau o răcoare aspră dar plăcută în același timp. Erau colorați pentru că soarele batea în ei din toate direcțiile.
Vara, în Barăgan, soarele bate din toate direcțiile.
Întindeam cu o plăcere desărvârșită rufele pe culme încercând să păstrez un anume ritual pe care îl uitam mereu. Nu trebuia însă decât să arunc o privire în curțile vecinului ca să îmi dau seama ce trebuie să fac.
Îmi plăcea să scot beldia și să o pun la loc în frânghie, îmi plăcea să o ridic cât mai sus ca să pot vedea soarele prin pânzeturile acelea fine, simple de bumbac în culori întotdeauna nedefinite dar pe care nu am să le uit niciodată.
Cleștii de rufe erau niște bucăți de lemn care au rezistat iernilor lungi și verilor topitoare toată vremea cât eu am crescut.
Nu am văzut pe nimeni să îi schimbe niciodată așa cum nu am văzut pe nimeni luând beldia de la locul ei sau scoțând frânghia din colțul casei.
Toate erau la locul lor, într-o ordine și cu un rol care le făceau să pară veșnice.
Erau în echilibru… ca și mine pe vremea aceea.

Celelalte momente de echilibru se leagă tot de casa de al cărei colț era legată frânghia ce mi-a dăruit atât de mult soare.
Casa avea patru încăperi, o bucătărie de vara, o cameră de dormit, crama și coșarul. Erau încăperi mici în care un barbat mai înalt trebuia să stea aplecat pentru a nu lovi ornamentele de la intrări sau becurile atârnate de fire de plastic.
Bucătăria era locul în care am mâncat cea mai buna mâncare, camera de dormit adăpostea patul în care am dormit cel mai liniștit și fără de griji vreodată.
Crama mirosea iarna a vin și vara a pepeni și adăposea în pod cele mai minunate comori pe care un copil le poate descoperi în căutările lui nebune de miracole.
În coșar mirosea mereu a gaz și a cărbuni, miros care cu succes acoperea mirosul de șobolani.
În această casă construită de o singura femeie, într-un loc în care nici cei care il locuiau nu știau de ce s-au asezat sau măcar de ce au rămas acolo, nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce soarele strălucește doar în anumite zile.

Știam că zilele reci și întunecate sunt pentru a le aduce pe cele însorite și cele însorite pentru a îndulci ploile și crivățul.
Mi se cerea exact cât mi se dădea și nu am simțit nevoia de a cere mai mult.
Ascultam viața și viața iși spunea povestea liniștit fără a face pauze nici măcar în nopțile lungi în care adormeam uitându-mă la jocul focului de lemne pe pereți albi de var în liniștea sufletelor dulci care îmi vegheau somnul și din care mă sculam înfrigurat în glasul oamenilor pe care îi iubeam.

Am înțeles toate acestea mult mai târziu când pierdusem deja totul.