Prescura

Primul act prin care se împlinește participarea fiecărui creștin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine și vin la altar. Acest act al aducerii, tinând de esenta Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor.

La început era pâine obisnuită

În Biserica primară la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentatie . Era necesar să se sfintească mai multe pâini întregi deoarece, după cum se stie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se și împărtăseau, primind cu totii, clerici și laici, Sfântul Trup în mână și sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credincioșilor consta în pâine obisnuită, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfă erau destinate ajutorării săracilor.

Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numărul celor ce se împărtăseau a scăzut. Pe de altă parte, datorită abuzurilor și profanărilor la care se putea ajunge prin primirea în mână a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împărtășirea laicilor cu lingurita, de către preot, cu Sfintele Taine în cantităti, fireste, mai mici. Toate acestea au făcut ca și cantitatea de pâine necesară la Proscomidie să scadă. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfă să fie suficientă o singură pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Această pâine a început să aibă o formă și o mărime specială, după sec. VIII fiind desemnată cu denumirea de prescură. Totusi, până astăzi, în caz de lipsă a prescurilor, se poate folosi pâine obisnuită pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul pecetii .

Pecetea

Un element care distinge prescura de pâinea obisnuită este pecetea cu care este însemnată prescura. Prima mentiune a ei o întâlnim într-o rânduială a Proscomidiei alcătuită în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil că se folosea încă dinainte. Pecetea este alcătuită dintr-o cruce cu însemnarea "Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA - în limba greacă)". Pecetea se aplică cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic făcut din lemn, mai rar din piatră, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma și numărul pecetilor aplicate diferă. Există pristolnice care, pe lângă pecete, cuprind și formele miridelor.

Simbolismul formei

Dacă mărimea prescurii este determinată de motive de ordin practic, forma îi este dată de simbolismul ei: rotundă pentru dumnezeirea fără început și sfârsit și pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în forma de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmultite de Mântuitorul în pustie .

Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obisnuită la noi în tară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului "pentru că și Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârsit alcătuit din suflet și din cele patru stihii, pentru că și lumea este din patru părti, și Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos" . De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început și fără sfârsit. În ultimul timp, în special la orase, s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete.

De obicei, indiferent de formă, prescurile se fac din două straturi suprapuse simbolizând cele două firi ala Mântuitorului .

Conditii de calitate

Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul și Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinte de calitate în ceea ce priveste prescurile: să fie făcute din făină albă de grâu curat, nu prea veche și nealterată, să fie preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, bine coapte și nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie să fie din struguri, curat, cu gust și miros firesc, neotetit . Culoarea vinului este indiferentă.

Cine poate face prescuri?

În ultimul timp s-a răspândit conceptia că prescurile nu pot fi făcute de femeile care trăiesc o viată conjugală normală cu bărbatii lor. Această conceptie nu are însă nici o bază în traditia Bisericii. Nu există nici un canon care să prevadă acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.

Probabil la originea acestei conceptii stă interdictia pentru cei ce au săvârsit păcate grave și sunt opriti de la împărtăsanie de a-si aduce darul la altar. Dar a considera legăturile trupesti ale sotilor cununati canonic drept păcat este în contradictie cu Scriptura și cu întreaga învătătură a Bisericii. Sfântul Pavel arătă clar că patul nuntii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeste pe cei care ezită să primească Sfânta Împărtăsanie de la clericii căsătoriti. Ori, dacă un preot căsătorit, având o viată conjugală normală, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce sotia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbă ? Sau de ce o femeie căsătorită canonic, care se poate împărtăsi, nu ar putea face prescuri ?

Pe de altă parte este evident faptul că cei care se complac în păcate grave, care îi îndepărtează de la împărtăsanie, nu numai că nu pot să facă prescuri ci, până când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele făcute de altii.

Ca urmare pot face prescuri cei care, străduindu-se să ducă o viată curată, potrivit poruncilor lui Hristos, pot și să-si aducă darul la altar.

Concluzie

Revenirea, în zilele noastre, la practica normală a aducerii darurilor la altar de către credincioși este posibilă și din punct de vedere al materiei darurilor. Iată câteva modalităti practice prin care se poate realiza acest lucru:

* Credinciosii, în special cei de la sate, pot fi îndemnati să facă prescuri acasă pe care să le aducă apoi la biserică;
* Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotatie, să facă prescuri pentru întreaga comunitate și să fie puse în vânzare la pangar;
* În cazul în care nu există posibilitatea de a se face prescuri credincioșii pot fi îndemnati să aducă la altar pâine obisnuită care, la fel ca în epoca primară, să fie utilizată apoi pentru ajutorarea săracilor.

Dacă nu se poate aduce vin, este bine să se aducă măcar prescură (sau pâine obisnuită) însotită de lumânare ca simbol al jertfei și de un pomelnic cu cei care se doreste a fi pomeniti.

Important este ca aducerea darurilor să devină o regulă pentru fiecare Liturghie și nu numai pentru cazuri exceptionale.


Vinul liturgic

Potrivit dictionarului, vinul este băutura alcoolică obținută prin fermentarea mustului de struguri. Termenul de vin se aplică și unor băuturi făcute din alte fructe, legume sau ierburi, dar, utilizat singur, se referă doar la cel produs din struguri. În acest sens îl vom folosi în cele ce urmează.

În Vechiul Testament vinul este privit ca un aliment de bază

Cunoscut încă din vechime, prima mentiune documentară a vinului o întâlnim în Vechiul Testament, la Facere 9, 20 - 21, unde se arată că, după potop, Noe a sădit vie și a băut vin.

Dar al lui Dumnezeu menit să veselească inima omului (Ps. 103, 15), vinul ocupa un loc important în viața de zi cu zi a evreilor fiind înteles ca o necesitate a vieții și nu ca un lux. Era o parte necesară și a celei mai simple mese (Jud. 19, 19; I Regi 16, 20; Is. 55, 1), o provizie indispensabilă a unei cetăti (II Par. 11, 11), consumat de oameni de toate clasele sociale și de toate vârstele (Plâng. 2:12; Zah. 9:17). Abundenta vinului era considerată o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; Amos 9, 14) iar deosebita abundentă o expresie a epocii mesianice (Amos 9,13; Ioil 3, 18; Zah. 9, 17). În acelasi timp abuzul de vin și betia sunt condamnate cu tărie (Pilde 20, 1; 23, 20 - 35).

Vechiul Testament asociază vinul cu pâinea ca alimente de bază (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; 33, 28; Ioil 2, 19) simbolizând întreaga hrană a omului. Acest simbolism îsi va găsi cea mai înaltă expresie la Cina cea de Taină când Mântuitorul Iisus Hristos, instituind Sfânta Liturghie, le va preface în Trupul și Sângele Lui îndemnându-ne să aducem pâinea și vinul ca daruri ale noastre la Sfânta Liturghie săvârsită întru pomenirea Sa.

Datorită importantei care i se acorda, vinul era utilizat și în cultul iudaic ca libatie care însotea jertfele zilnice de dimineata și seara (Iesire 29, 40 - 41), pârga din roadele pământului adusă Domnului (Lev. 23, 13) precum și felurite alte jertfe (Num. 15, 5, 7, 10).

Vinul Cinei celei de Taină a fost rosu, dulce, amestecat cu apă

Desi Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Pastelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o "tradiție de la cei bătrâni". Cunoastem până azi aceste "traditii din bătrâni" deoarece, în secolul al II-lea după Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numită Mitna. Aflăm astfel că pe parcursul mesei rituale iudaice de Pasti capul familiei binecuvintează , folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea și patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalti.

La mesele rituale se folosea un vin special, obținut prin stoarcerea usoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului "cu cât sunt strugurii storsi mai putin, cu atât vinul este mai bun". Cel mai apreciat vin era obținut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiti. Vinul ritual era asadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.

În ceea ce priveste culoarea vinului, la masa pascală era utilizat vinul rosu care, de altfel, era vinul cel mai răspândit, în antichitate, în Palestina ca și în Grecia. O serie de afirmatii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi "nu te uita la vin cum este el de rosu" (Pilde 23, 31) sau expresia "sânge de strugure" (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folosită pentru vin confirmă preponderența vinului rosu.

În vechime vinul era băut neamestecat cu apă, dar, în perioada elenistică, sub influenta grecească, se generalizează consumul vinului diluat cu apă. Cartea Mitna priveste ca de la sine înteles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apă iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântărilor asupra vinului nediluat. Se pare că dilutia era destul de mare adică 1/3 sau 1 vin dar aceasta în conditiile unui vin tare și probabil dulce, în conditiile unui climat cald cum este în Palestina.

La Cina cea de Taină Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale făcând gesturile traditionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înțeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Său și vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), rosu, dulce, amestecat cu apă .

În Biserica primară se folosea vinul rosu

Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze acelasi tip de vin pe care l-a folosit și Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, rosu și dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului rosu la Liturghie se adaugă cel simbolic în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.

Biserica romano-catolică a optat pentru vinul alb

Problema culorii vinului pentru Sfânta Liturghie a început să se pună în Apusul romano-catolic începând cu secolul al XIII-lea când mai multe sinoade locale se pronuntă fie în favoarea vinului rosu fie a celui alb. În cele din urmă sustinătorii vinului alb reusesc să-si impună părerea ajungându-se aproape la generalizarea utilizării vinului alb la Liturghia catolică. Argumentele aduse împotriva vinului rosu sunt de ordin practic: usurinta mai mare de falsificare a vinului rosu, greutatea de a păstra curate vesmintele liturgice, densitatea vinului rosu în anumite regiuni etc .

Biserica Ortodoxă a păstrat traditia utilizării vinului rosu

Desi Biserica Ortodoxă nu s-a pronuntat oficial în privinta culorii vinului euharistic, în general s-a păstrat traditia utilizării vinului rosu.

Totusi, în anumite zone, sub influenta romano-catolică, s-a ajuns să se creadă că numai vinul alb poate fi folosit la Sfânta Liturghie. Dar, după cum am văzut mai sus, desi culoarea vinului nu este esențială, argumentul istoric și simbolic ne îndeamnă spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului rosu.

Vinul liturgic trebuie să fie curat

Liturghierul, la capitolul Povătuiri, arată că însusirea esențială a vinului liturgic este ca acesta să fie curat, adică să fie din struguri, să aibă gust și miros firesc, să fie neotetit și neamestecat cu nici un fel de alte băuturi . Povătuirile din Liturghier, fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre anumite substante cum ar fi zahărul dar se subînțelege că nu este permis amestecul lor în vin.

În prezent producerea industrială a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substante chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri actiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) și agentii de limpezire. De asemenea viile sunt stropite cu diverse pesticide pentru prevenirea bolilor.

Bineînteles că ar fi preferabil ca vinul liturgic să fie ecologic, obținut fără folosirea substanțelor chimice și a pesticidelor. Dar, deoarece un astfel de vin este foarte greu de obținut și verificat, credem că și vinurile obținute în conditiile de mai sus pot fi utilizate la Sfânta Liturghie.

Vinul dulce este preferabil

În ceea ce priveste gustul vinului este preferabil ca acesta să fie dulce din cel putin două motive: unul simbolic și altul practic.

Cel simbolic constă în simtirea concretă, la primirea Sfintei Împărtăsanii, prin intermediul gustului, a adevărului cuvântului psalmistului: "Gustati și vedeti că bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Cel de-al doilea, legat de primul, îi priveste pe copii, care pot fi împărtăsiti mult mai usor și asteaptă cu multă bucurie momentul împărtăsaniei atunci când se foloseste vin dulce. Se evită astfel situatiile neplăcute în care copiii refuză împărtăsania sau chiar o scuipă când simt gustul acru al vinului utilizat la Sfânta Jertfă.

Ce vin liturgic folosim?

În concluzie, fără a exclude folosirea altui tip de vin (cu conditia să fie curat) cel mai potrivit pentru Sfânta Liturghie este cel rosu și dulce.

Ne putem întreba unde găsim un astfel de vin. În alte Biserici Ortodoxe (cum ar fi cea greacă sau cea rusă) s-a generalizat folosirea unor vinuri rosii speciale, curate, foarte dulci și tari. Astfel sunt vinurile grecesti Roussos și Mavrodafni, cu specificatia "nama". În Basarabia se produce un vin cu o calitate asemănătoare celor grecesti numit Kagor cu specificatia "pastoral". Acest din urmă vin este mai usor de procurat și mai ieftin decăt cele grecesti însă este destul de mare riscul ca el să fie falsificat. De aceea este preferabil să fie achizitionat direct de la Mitropolia Moldovei din Chisinău. De asemenea se poate folosi vinul evreiesc Carmel cu specificatia "for Passover" destinat mesei rituale de Pasti. Asemenea acestora sunt și alte vinuri. Un avantaj al lor este și acela că, fiind foarte tari, proportia îndeobste recunoscută la amestecarea cu apă (2/3 vin, 1/3 apă) poate fi inversată (1/3 vin, 2/3 apă) fără a se schimba firea vinului în apă.

În cazul în care nu putem găsi aceste vinuri speciale se pot folosi și unele vinuri românesti cum ar fi soiul autohton "Busuioacă de Bohotin" (produs la Husi) care, desi nu are dulceata și tăria vinurilor de mai sus, împlinește totusi conditiile de calitate pentru a fi folosit la Sfânta Liturghie. De asemenea poate fi folosit și vinul obținut artizanal, în gospodărie, cu conditia să fie curat.

Ar fi de preferat, totusi, ca centrele eparhiale să pună la dispozitia preotilor, la preturi rezonabile, vinuri liturgice rosii, dulci, care să îmbine motivele istorice și simbolice cu avantajele practice ale folosirii lor.