Intrarea mică și Trisaghionul

La Sfânta Liturghie ne adunăm în Biserică pentru a ne înălta în Împărătia lui Dumnezeu. Înaintarea noastră, condusi de Mântuitorul Iisus Hristos care vine în mijlocul nostru și ne duce în Împărătia Sa, este exprimată simbolic în ritualul liturgic numit Intrarea mică sau Vohodul mic.

În rânduiala de astăzi Intrarea mică constă în purtarea solemnă a Evangheliei de către diacon sau preot, prin mijlocul credincioșilor, intrarea în altar prin usile împărătesti și asezarea acesteia pe Sfânta Masă. Acest ritual concentrează în sine două actiuni distincte în Biserica primară și anume intrarea clerului și a credincioșilor în biserică și pregătirea pentru citirea Evangheliei.

Biserica ce înaintează spre Împărătia lui Dumnezeu

Până în secolul al VII-lea d.H. Sfânta Liturghie începea odată cu intrarea în biserică, în procesiune, a clerului și a credincioșilor. La usile bisericii episcopul sau preotul protos (întâi-stătător) rostea cu voce tare rugăciunea intrării, credincioșii răspunzând cu "Amin".

Cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Liturghii cuprind o rugăciune a intrării, specifică Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, ce exprimă cu claritate sensul intrării în biserică și al Sfintei Liturghii în general:

"Binefăcătorule și Ziditorule a toată făptura, primeste Biserica ce înaintează (s.n.), împlinește ceea ce este spre folosul fiecăruia, du-ne la desăvârsire și fă-ne vrednici de Împărătia Ta. Cu harul și cu iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiului Tău cu care esti binecuvântat împreună cu Preasfântul și bunul și de viată făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor" .

"Biserica ce înaintează" spre Împărătia lui Dumnezeu este în mod evident reprezentată de clerul și credincioșii ce intră în locaspentru săvârsirea Sfintei Liturghii. Liturghia însăsi este o înaintare a Bisericii spre Împărătie. Dar, desi suntem chemati cu totii, pentru a intra în Împărătie avem nevoie de "haină de nuntă" (Matei 22, 11) adică de virtutea care să ne împodobească sufletul, trebuie să fim desăvârsiti. Starea de desăvârsire și, implicit, vrednicia de a intra în Împărătie, nu le putem dobândi cu puterile noastre ci "cu harul și cu iubirea de oameni" ale lui Hristos, Mântuitorul nostru, care ne-a deschis calea spre Împărătia Sa și ne conduce în ea.

Apropierea de Sfânta Masă - simbol al intrării în cer

După secolul al X-lea se va generaliza utilizarea rugăciunii specifice inițial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, rugăciune pe care o folosim până astăzi la ambele Liturghii:

"Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai asezat în ceruri cetele și ostile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri care împreună cu noi slujesc și împreună slăvesc bunătatea Ta. Că tie se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor".

La Sfânta Liturghie se împlinește cuvântul Mântuitorului că vom vedea cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1, 51). Chiar mai mult, intrăm și noi în cer unindu-ne cu îngerii în slujirea lui Dumnezeu potrivit îndemnului venit din tronul dumnezeirii: "Lăudati pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui (Apoc. 19, 5).

Punând în paralel cele două rugăciuni ale intrării care erau utilizate concomitent, una la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, alta la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, și erau rostite de către protos la intrarea în locas, este evident că rugăciunea actuală nu se referă numai la cler ci și la credincioși care sunt împreună-slujitori la Sfânta Liturghie. "Intrarea noastră" despre care se vorbeste în rugăciune este intrarea Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu împlinită simbolic prin intrarea clerului și a credincioșilor în locas, conținuată cu intrarea clerului în altar prin ușile împărătești și apropierea de Sfânta Masă. Esenta intrării constă tocmai în apropierea de Sfânta Masă pentru că aceasta este "simbolul lui Hristos și al Împărătiei lui Hristos, Cina la care Hristos ne adună pe noi, este jertfelnicul care uneste pe arhiereu cu jertfa, este Cerul" .

Purtarea Evangheliei - sinteză a lucrării mântuitoare a lui Hristos

Din secolul al IX-lea Intrarea mică se va restrânge la intrarea clerului cu Sfânta Evanghelie în altar, rugăciunea intrării fiind rostită înaintea usilor împărătesti . Se unesc astfel două actiuni distincte mai înainte și anume intrarea în biserică și aducerea Evangheliei în adunarea euharistică în vederea citirii din ea. Accentul va cădea de acum pe purtarea solemnă a Evangheliei prin mijlocul credincioșilor și asezarea ei pe Sfânta Masă, act cu o profundă încărcătură simbolică. Evanghelia îl întruchipează pe Hristos al Cărui Cuvânt va fi ascultat în adunarea euharistică, este icoana cuvântătoare a lui Hristos. Purtarea Evangheliei prin mijlocul credincioșilor, intrarea prin usile împărătesti (simbol al usilor cerului) și asezarea ei pe Sfânta Masă (simbol al Împărătiei lui Dumnezeu) exprimă întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat și a venit în lume "ca să lumineze pe tot omul care vine în lume"(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut și pentru a-L face cunoscut pe Tatăl ("Dacă M-ati fi cunoscut pe Mine și pe Tatăl Meu L-ati fi cunoscut" - Ioan 14, 7) și a-i conduce astfel în Împărătie .

Sfintenia - conditie a intrării în Împărătie

Ritualului Intrării mici i s-au adăugat în decursul timpului elemente care vin să-i întărească semnificatia simbolică.

Pe la sfârsitul secolului al XII-lea, în perioada în care s-a renunțat la rugăciunea specifică mai înainte Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, după rugăciunea intrării se adaugă o binecuvântare rostită de către protos:

"Binecuvântată este intrarea sfintilor Tăi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor."

Această binecuvântare vine să completeze rugăciunea intrării în sensul reliefat de vechea rugăciune și anume că intrarea în Împărătia lui Dumnezeu și împreuna-slujire cu îngerii presupun sfintenia. Sfintenia este împlinirea umanului și fiinta Bisericii. Numai intrarea celor sfinti, celor sfințiti de Hristos și condusi de El, este binecuvântată, ceilalti vor fi aruncati afară (Matei 22, 11).

Sufletul treaz și trupul drept

Ridicarea Evangheliei și exclamația "Întelepciune, drepti!" este o mărturisire a prezentei lui Hristos și o atentionare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinăm: cu sufletul deschis spre primirea Întelepciunii supreme și cu trupul drept, în stare de veghe. "Care este această întelepciune cu care se cuvine să luăm aminte la Sfintele Taine? Sunt gândurile ce se cuvine să le avem în timpul sfintei slujbe și cu care trebuie să privim și să ascultăm cele ce se săvârsesc și se rostesc, gândurile cele pline de credintă, cele ce nu au nimic omenesc într-însele.(...) Exclamatia Drepti! Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu și de Sfintele Taine să fim în stare de veghe și nu de lenevire, ci cu înfiorare și cu toată cucernicia să petrecem această convorbire cu Dumnezeu; iar cea dintâi dovadă a râvnei noastre este statura dreaptă a corpului, adică să facem aceasta nu stând jos ci în picioare. Aceasta e tinuta celor ce se roagă" .

Închinare Mântuitorului Iisus Hristos

Credinciosii răspund îndemnului de a-L primi pe Hristos cu toată cucernicia prin cântarea:
"Veniti să ne închinăm și să cădem la Hristos. Mântuieste-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morti (Cel ce esti minunat întru sfinti), pe noi, cei ce-ti cântăm tie: Aliluia."

Initial era un verset din psalm (Psalmul 94, 6) care a fost adaptat ulterior hristologic și i s-a adăugat, din secolul al XI-lea, refrenul "Mântuieste-ne pe noi...". Cântând acest răspuns, întreaga adunare se închină și cade duhovniceste în fata lui Hristos cerându-I mântuirea, adică intrarea în Împărătia Sa, cu constiinta că numai prin mila Sa, a Celui ce a înviat din morti și este minunat întru sfintii Lui, se poate realiza acest lucru.

Unirea cu sfintii în rugăciune

Troparele și condacele rânduite a fi cântate după asezarea Evangheliei pe Sfânta Masă ne pun în fată evenimentele mântuitoare și sfintii de care ne leagă perioada liturgică în care ne aflăm, ziua calendaristică (sfântul zilei) și locasul în care se săvârseste slujba (hramul). Aceste evenimente mântuitoare ne-au deschis calea spre Împărătie iar sfintii ne sunt înainte-mergători. Intrând în dimensiunea vesniciei Împărătiei lui Dumnezeu în care limitele temporale și spațiale sunt depăsite facem pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos unindu-ne în rugăciune cu Maica Domnului și cu sfintii. Suntem pregătiti astfel să contemplăm sfintenia lui Dumnezeu prin intonarea trisaghionului.

Trisaghionul

După înăltarea Bisericii în cer, exprimată simbolic de ritualul Intrării mici, oamenii și îngerii se unesc în slăvirea sfinteniei lui Dumnezeu prin intonarea cântării întreit sfinte cunoscută sub numele de trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi!".

Trisaghionul este un imn procesional apărut în secolul al V-lea

Imnului trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) când a fost cântat de către sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii teologi explică originea textului trisaghionului prin combinarea de către Biserică a imnului îngeresc: "Sfânt, Sfânt, Sfânt" (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) cu versetul 2 al psalmului 41: "Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (în textul liturgic "Dumnezeul cel tare, cel viu").

Alti autori consemnează traditia conform căreia trisaghionul a fost revelat în mod minunat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-436). Potrivit acestei traditii un cutremur a îngrozit populatia Constantinopolului determinându-i să iasă în procesiune în frunte cu patriarhul și împăratul. Un copil a fost atunci răpit în cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de îngeri. Învătând multimea să cânte acest imn, cutremurul s-a potolit.

Până astăzi trisaghionul este folosit ca un imn ce însoteste procesiunile, în special cele prin care se invocă mila lui Dumnezeu pentru îndepărtarea catastrofelor și restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizează cântarea trisaghionului în vremea schimbărilor cosmice. Această folosire a trisaghionului se întemeiază pe credinta în conținutul tainic și puternic al numelui lui Dumnezeu care determină linistirea elementelor în conflict și restabilirea ordinii cosmosului .

Din a doua jumătate a secolului al V-lea trisaghionul marchează începutul Liturghiei

Apărând doar în secolul al V-lea, imnul nu a făcut parte întotdeauna din Liturghie. Utilizarea sa procesională a dus la cântarea trisaghionului și în timpul procesiunilor care se făceau în zilele de sărbătoare spre biserica ce purta hramul respectiv și în care se slujea Sfânta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea acestui imn și în duminici și în zilele care nu aveau procesiuni asfel încât, spre sfârsitul secolului al V-lea, cântarea trisaghionului marca practic începutul Liturghiei devenind o parte a acesteia.

La sărbătorile mari în care, înainte de Sfânta Liturghie, avea loc botezul catehumenilor și venirea procesională a acestora în biserică intonându-se "Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat. Alilulia!" această cântare înlocuieste până astăzi trisaghionul. La fel la sărbătorile Sfintei Cruci când, înainte de Liturghie, se făceau procesiuni cu Sfânta Cruce cântându-se: "Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!".

Rugăciunea trisaghionului este o pregătire pentru cântarea acestui imn

Înainte de secolul al VIII-lea cântarea trisaghionului începe să fie precedată de rostirea cu voce tare a unei rugăciuni numită a trisaghionului, diferită pentru Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și pentru Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Din secolul al X-lea se va generaliza utilizarea la ambele Liturghii a rugăciunii specifice initial Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. Rostirea în taină a acestei rugăciuni după secolul al XII-lea a dus la separarea ei de ecfonis și mutarea ei în timpul cântării trisaghionului. Dar logica desfăsurării Liturghiei, conținutul rugăciunii și studiul istoric ne arată că locul ei firesc este înainte de cântare, așa cum s-a păstrat la slavi până astăzi.

Rugăciunea trisaghionului este rostită de către protos (întâi stătător) în numele întregii adunări liturgice (clerici și credincioși) pentru a fi învredniciti a aduce, împreună cu îngerii, cântarea întreit sfântă: "Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinti Te odihnesti,"

Rugăciunea începe cu afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu ca argument pentru cântarea întreit sfântă. Dumnezeu este sfânt adică este cu totul altceva, transcendent tuturor categoriilor lumii, "das ganz Andere". Sfintenia reprezintă misterul lui Dumnezeu prin excelentă, e profund apofatică dar, în acelasi timp, profund trăită. În simtirea și înțelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din partea făpturilor tot mai multă curătie. Dumnezeu se odihneste întru sfinti datorită efortului lor de curătire responsabilă și de statornicire în fata prezentei Lui. Odihnindu-Se întru ei îi face părtasi de cea mai proprie însusire a lui, de sfintenie, sălăsluindu-Se cu sfintenia Sa în ei astfel încât sufletele lor ajung să "strălucească" de prezenta dumnezeiască (Sfântul Isaac Sirul).

"Cel ce cu glas întreit sfânt esti lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat;"

Revelatia dumnezeiască (Isaia 6, 3; Apocalipsă 4, 8) ne învată că puterile îngeresti îl laudă, îl slăvesc și I se închină lui Dumnezeu cutremurându-se de sfintenia Lui. Acestor puteri îngeresti vrem să ne alăturăm și noi constienti de nevrednicia noastră dar nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.

"Cel ce dintru nefiintă întru fiintă ai adus toate, Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai întelepciune și pricepere celui ce cere și nu treci cu vederea pe cel ce greseste ci pui pocăinta spre mântuire;"

În fata sfinteniei lui Dumnezeu, lăudată de puterile ceresti, ne aducem aminte că îngerii, oamenii și întreaga făptură au fost create de Dumnezeu din nimic, au fost aduse "dintru nefiintă întru ființă". Dar omul, ca o cunună a creatiei a fost zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27) și împodobit cu tot harul (Facere 2, 7). Omul a căzut dar Dumnezeu nu l-a lepădat ci îi dă întelepciune și pricepere și pocăintă spre mântuire cu conditia să dorească aceasta și să o ceară. Adevărata întelepciune este asadar o harismă, un dar dumnezeiesc care presupune angajarea în lupta duhovnicească prin împlinirea poruncilor lui Hristos și prin pocăinta de greseale.

"Care ne-ai învrednicit pe noi, smeritii și nevrednicii robii Tăi, și în ceasul acesta a sta înaintea sfântului Tău jertfelnic și a-ti aduce datorita închinare și preaslăvire:"

Adunarea liturgică, clerici și credincioși, a intrat în cer și se află înaintea "slavei sfântului jertfelnic" al lui Dumnezeu. Avem constiinta nevredniciei noastre dar și a datoriei de a aduce închinare și preaslăvire prin intonarea cântării întreit sfinte.

"Însuti Stăpâne, primeste și din gurile noastre ale păcătosilor, întreit sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greseala cea de voie și cea fără de voie; sfinteste sufletele și trupurile noastre și ne dă nouă să slujim tie cu cuviosie în toate zilele vieții noastre."

Slujirea cu cuviosie și cântarea trisaghionului împreună cu îngerii presupune sfintirea sufletelor și a trupurilor noastre, adică curătirea de toate păcatele și umplerea de sfințenia dumnezeiasca astfel încât Dumnezeu să odihnească și întru noi. Dar acest lucru nu este posibl numai cu puterile noastre, de aceea apelăm la bunătatea lui Dumnezeu.

"Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfintilor care din veac au bineplăcut tie."

Îi aducem rugători pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe toți sfintii pentru că în faptul sfinteniei lor avem dovada că rugăciunea noastră pentru sfintire nu este fără sperantă de împlinire.

"Că sfânt esti Dumnezeul nostru și tie slavă înăltăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor."

Rugăciunea se încheie cu reafirmarea sfinteniei lui Dumnezeu ca argument suprem pentru slăvirea Lui și intonarea cântării întreit sfinte.

Trisaghionul exprimă uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu

După ecfonis adunarea liturgică începe cântarea trisaghionului. Acest imn este alcătuit, în original, dintr-o aclamatie și o rugăciune. Traducerea literală este:

"Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fără de moarte - miluieste-ne pe noi!"

El exprimă uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu și credinta că numai pentru că este sfânt Dumnezeu poate milui. Slujirea divină ne descoperă sfințenia lui Dumnezeu fără să ne explice ce este. În sfințenie ni se revelează concentrat toate însusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos și activ al prezentei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume . Am intrat în cer și experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezentă. "Uluit de vederea orbitoare a cerului și a pământului, sufletul este ca și depăsit de această supraabundentă și se dăruieste în întregime, devine jertfă curată, nu poate decât să facă să tâsnească imnul treimic" .

Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului mărturisind astfel că sfintenia îsi are izvorul în faptul că Dumnezeu este treime de persoane: Tatăl - izvorul sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfânt - dătătorul de viată (fără de moarte).

Exclamatia "Puternic" a diaconului în timpul cântării este o atentionare spre mărirea atentiei și, în acelasi timp, un îndemn spre răsunarea deplină a imnului.

Icoana sfinteniei și iubirii lui Dumnezeu

La Liturghia arhierească binecuvântarea poporului cu tricherul (simbol al Sfintei Treimi) și dicherul (simbol al celor două firi ale Mântuitorului) scoate în evidentă negrăita sfintenie dumnezeiască și iubirea fată de oameni concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu:

"Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via (lumea) aceasta, pe care a zidit-o dreapta Ta, și o desăvârseste pe ea!"

Este o rugăciune ca via (lumea) însufletită de Dumnezeu prin creatie și ridicată la starea de Biserică să fie dusă la desăvârsire adică la sfintenie.