trăiesc într-o lume care nu e a mea, mai degrabă plutesc... plutesc în timp și fac lucruri pe care le uit și de care nu-mi mai pasă. întâlnesc oameni noi și îi uit pe alții... și mă întreb dacă e bine, dar merg înainte la fel și nu țin cont de lacrimi, întrebări sau regrete... pur și simplu plutesc... și nu mai ating pământul, ba chiar refuz să-l privesc.
călătoresc prin locuri noi și nu mai sunt entuziasmată de ceea ce văd, chiar dacă până atunci nici în vise nu îndrăzneam să mă imaginez pe-acolo. nu mai zâmbesc decât când am chef... și asta nu e prea des. acum sunt într-o localitate dintr-o țară, peste câteva ore... în alta... și nici nu știu ce caut acolo sau dacă ar trebui să caut ceva...

de curând am întâlnit persoane noi analfabete și inculte... și asta m-a făcut să mă gândesc ce bine era acasă și cât de norocoasă sunt că sunt așa cum sunt... și că toata filosofia asta care îmi zboară prin cap, despre viață, iubire, prietenie, moarte, spiritualitate, mă ține cu picioarele pe pământ, și că e bine să știu că linia de plutire există, că e bine să știu că plutesc...

câteodată mă apucă plânsul pentru că nu mai am vise... nu reușesc să mă imaginez peste doi, cinci sau zece ani... încerc să mă gândesc la cum va fi atunci, dar mă izbesc de un zid peste care nu pot sări și nici nu-l pot sparge... mi-e dor de cum am fost, dar nici de cine sunt nu m-aș lăsa... cred că sunt destul de orgolioasă dacă nu pot renunța la defecte și nu-mi pot recunoaște greșelile din trecut.
uneori chiar nu mai știu cine sunt sau cine am fost... mai ales cine am fost... de asta cred că îmi este greu să mă gândesc la ce, cine sau cum voi fi peste... câțiva ani...

așa reîncep să filosofez și uit ce caut... scap mai ușor de răspunderea de a-mi aminti momente triste din trecut... (oare unde mi-am lăsat amintirile? și de ce le-am aruncat? nu-mi amintesc.)

am fost prin atât de multe locuri și s-au întâmplat atât de multe evenimente și am trăit atât de multe sentimente, încât... nu mai știu cum să reacționez în momentele „surpriză”... nu că mi-ar place mie surprizele prea mult.
am ajuns să fiu ca în „Fetița care l-a luat pe NU în brațe”, doar că la mine e „NU ȘTIU”...

Îmi vreau amintirile înapoi, dar nu știu cum să le aduc... te vreau pe tine înapoi și nu știu cum să te aduc și mi-e frică... nu vreau să te pierd, dar nu știu cum să te păstrez...

Și mie mi-e dor de tine...