Norii mă acoperă cu umbrele lor, încearcă să-mi aline suferința ce și-a găsit vinovatul în inima mea, speranțele mele. Nimic nu mă poate face să simt raiul cu adevărat deși face parte din mine și totul din cauza ta, ochii tăi ar fi trebuit să-mi aducă destinul pierdut, dar mai mult rău îmi fac. Vreau să simt răceala în sufeltul meu, dar nu simt decât sentimente care mă chinuie și îmi omoară și ultima bucățică din inimă. Mi-e dor să fiu om, mi-e dor de sentimentele ce le aveam căci răceala nu o pot simți cu adevărat, decât durerea ce-mi spânzură gândurile. De ce mi-a fost dat să mă omoare nemurirea? Vreau să mor pentru o clipă și odată cu mine și inima plină de durere. De ce nu-mi poate fi inima capabilă să înțeleagă înfrângerile, respingerile. De ce nu se oprește sinucigașul timp?...
Picăturile de ploaie sunt asemănate unor lacrimi, pentru unii nu înseamnă nimic, pentru alții înseamnă totul, unora le îneacă propriile lacrimi, iar pentru toți ceilalți înseamnă speranță. Speranță care s-a pierdut puțin câte puțin, suntem făcuți din speranțe și murim din dezamăgiri. De ce s-au trădat pe ei însăși? De ce m-au trădat și pe mine? Cu ce sunt vinovată că sunt cerimionul? Mii de întrebări străbat fiecare părticică din mine și o omoară, cum pot să accept moartea deși sunt în viață? Mi-a rămas inima străpunsă de dragoste, în rest totul e pulbere.
Nu vreau ca el să fie ca mine așa că îmi accept destinul meu nemuritor. Adio dragoste, m-ai călăuzit, dar mi-ai fost interzisă. Am decis, iubirea va pieri în abis...