Nimeni nu este vrednic...

Unul dintre scopurile principale ale ritualurilor Intrarii mari este pregatirea duhovniceasca a slujitorilor pentru aducerea Sfintei Jertfe. Un loc important în acest sens îl ocupa rostirea în taina de catre preot a rugăciunii "Nimeni nu este vrednic" dupa ecfonisul "Ca sub stapânirea ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa înaltam, Tatalui și Fiului și Sfântului Duh ..." al celei de a doua rugăciuni pentru credincioși, în timp ce credincioșii intoneaza Heruvicul.

Rugăciunea este rostita de catre preot pentru sine

Rugăciunea din timpul cântarii heruvimice, desi apare în cele mai vechi manuscrise liturgice, nu face parte din structura originara a Liturghiei. Este probabil o rugăciune de origine monastica, adoptata la Marea Biserica (Sfânta Sofia) din Constantinopol în a doua jumatate a secolului al X-lea . Ea dubleaza oarecum atât rugăciunea punerii înainte spusa dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa cât și rugăciunile pentru credincioși, subliniind și dezvoltând ideile cuprinse în acestea. Cuprinzând numeroase citate și aluzii scripturistice, se distinge de celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii atât prin faptul ca este adresata lui Hristos și nu lui Dumnezeu Tatal cât și prin faptul ca este rostita de catre preot pentru sine, la persoana I singular, și nu în numele comunitatii.

Raspunderea personala a preotului pentru plinatatea vieții bisericesti

Înainte de aducerea darurilor pe Sfânta Masa și savârsirea jertfei fara de sânge, rugăciunea "Nimeni nu este vrednic", de o frumusete și profunzime aparte, exprima cutremurul cu care preotul trebuie sa-si împlineasca mareata slujire, constiinta nevredniciei sale și a nevoii de a primi ajutorul de sus.

În acelasi timp ea îi atrage atentia preotului asupra raspunderii personale pe care o are, caci numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. "Biserica nu neaga validitatea tainelor savârsite de orice popa, fie bun, fie rau, însa Biserica totodata cunoaste și toata înfricosatoarea realitate a dependentei vieții bisericesti de demnitatea sau nedemnitatea acelora carora le este încredintata iconomia tainelor lui Dumnezeu?" . Așa dar, ceea ce trebuie sa cautam nu este minimul, validitatea, ci plinatatea vieții în Hristos traita în Biserica în slujbe și, în mod deosebit, în Sfânta Liturghie.

E nevoie ca fiecare, preot sau laic, sa se straduiasca ca, în puterea Sfântului Duh, sa se ridice la înaltimea slujirii sale. De aceea rugăciunea preotului pentru sine se completeaza în mod fericit cu cântarea heruvimica ce ne îndeamna pe toți sa lepadam toata grija cea lumeasca pentru a-L putea primi pe Hristos.

Tâlcuirea rugăciunii

"Nimeni dintre cei legati cu pofte și cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, Împaratul Slavei (Psalm 23, 7-10); caci a sluji Tie este lucru mare și înfricosator chiar pentru puterile cele ceresti."

Rugăciunea debuteaza cu afirmarea neputintei oricarei fapturi omenesti de a se ridica la vrednicia slujirii lui Dumnezeu "caci este lucru mare și înfricosator" chiar și pentru îngeri. De altfel Heruvicul ne avertizeaza ca, participând la Sfânta Liturghie, noi închipuim puterile îngeresti. Titlul de Împarat al slavei este preluat din Psalmul 23, 7-10 unde se precizeaza ca Împaratul slavei este "Domnul (Yahve) Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în razboi". Aplicând lui Hristos, caruia îi este închinata rugăciunea, aceasta titulatura, noi afirmam implicit dumnezeirea sa.

"Dar totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negraita și nemasurata, nemutat și neschimbat Te-ai facut om, și Arhiereu Te-ai facut noua, și, ca un Stapân a toate, ne-ai dat slujba sfânta a acestei jertfe liturgice și fara de sânge."

Cunoscând neputinta omeneasca, "Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viața vesnica" (Ioan 3, 16). Potrivit învataturilor formulate la sinoadele III și IV ecumenice (431 respectiv 451), Fiul lui Dumnezeu s-a facut om adevarat însa a ramas și Dumnezeu adevarat, firea omeneasca unindu-se cu cea dumnezeiasca în persoana Mântuitorului Iisus Hristos neamestecat și neschimbat, neîmpartit și nedespartit. Rugăciunea noastra preia termenul atreptos (neschimbat) al acestei definitii dogmatice pentru a sublinia unirea celor doua firi în persoana Mântuitorului.

Hristos, aducându-se pe Sine însusi ca jertfa unica și atotcuprinzatoare, S-a aratat a fi Arhiereu desavârsit: "sfânt, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi, și mai presus decât cerurile" (Evrei 7, 26). El este Arhiereul nostru cel mare care a strabatut cerurile (Evrei 4, 15) și care, fiind Dumnezeu adevarat și om adevarat, poate suferi cu noi în slabiciunile noastre, ispitit întru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat (Evrei 4, 16). Preotia lui Hristos se împlinește vesnic în Biserica fiindca El "a dat preotului sfânta slujire vazuta a jertfei liturgice fara de sânge, adica l-a facut organ constient prin care El însusi Îsi actualizeaza jertfa de pe Golgota în mod nesângeros spre împartasirea credincioșilor cu ea sub chipuri vazute".

"Ca singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stapânesti cele ceresti și cele pamântesti (I Paral 29, 11), Care Te porti pe scaunul cel de heruvimi, Domn al serafimilor și Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15; Ioan 1, 49), Cel ce singur esti Sfânt și întru sfinti Te odihnesti (Isaia 57, 15)."

Rugăciunea insista asupra faptului ca Arhiereul nostru, Cel care este alaturi de noi în slabiciunile noastre și a încredintat preotului slujirea vazuta a jertfei celei fara de sânge, este Dumnezeul cel Atotputernic, Cel singur Sfânt. Pentru a exprima cu cât mai multa putere acest lucru sunt preluate sau parafrazate o serie de expresii biblice care ni-l descopera pe Dumnezeu. Ne alaturam lui David care îl slaveste pe Dumnezeu spunând: "Toate câte sunt în cer și pe pamânt sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împaratia și Tu esti mai presus de toate, ca unul ce împaratesti peste toate" (I Paral 29, 11). Iar proorocul Sofonie Îl numește Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15), expresie preluata de Natanael pentru a-L numi pe Hristos (Ioan 1, 49).

"Deci pe Tine Te rog, Cel ce Singur esti bun (Matei 19, 17) și bine-ascultator, cauta spre mine pacatosul și netrebnicul robul Tau (Luca 17, 10) și îmi curateste sufletul și inima de cugete viclene (Evrei 10, 22); și învredniceste-ma (II Corinteni 3, 6), cu puterea Sfântului Tau Duh, pe mine, cel ce sunt îmbracat cu harul preotiei, sa stau înaintea Sfintei Tale Mese acesteia, și sa jertfesc Sfântul și Preacuratul Tau Trup și Sfântul Sânge. Caci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei și ma rog Tie: sa nu întorci fata Ta de la mine (Psalm 142, 7), nici sa ma lepezi dintre slujitorii Tai (Înt 9, 4), ci binevoieste sa-ti fie aduse darurile acestea de mine, pacatosul și nevrednicul robul Tau."

În fata lui Dumnezeu, despre Care Însusi Hristos ne spune ca este Cel singur bun (Matei 19, 17), preotul se vede așa cum este adica pacatos, plin de cugete viclene, sluga netrebnica ce încearca sa faca ceea ce este dator sa faca (Luca 17, 10). Realizând cât este de nevrednic îsi pune nadejdea în Cel care l-a chemat la slujirea aceasta îmbracându-l în harul preotiei cerând sa-l învredniceasca, precum pe Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 3, 6), sa fie slujitor al Sau și sa aduca Sfânta Jertfa.

"Ca Tu esti Cel ce aduci și Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti și Cel ce Te împarti (esti împartit), Hristoase Dumnezeul nostru, și Tie slava înaltam, împreuna și Celui fara de început al Tau Parinte și Preasfântului și Bunului și de viața facatorului Tau Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin."

Încheierea rugăciunii ni-L descopera pe Hristos în mijlocul Bisericii Sale ca adevarat slujitor al Sfintei Liturghii, în acelasi timp jertfitor, jertfa și primitor al jertfei. Pentru a exprima aceasta sunt folosite patru participii preluate dintr-o omilie a lui Teofil al Alexandriei (atribuita initial Sfântului Chiril al Alexandriei) rostita în Joia Mare a anului 400: "Cel ce aduci și Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti și Cel ce Te împarti (esti împartit)". Folosirea celui de al treilea participiu (Cel ce primesti) a dat nastere la mijlocul secolului al XII-lea, la o puternica controversa teologica ca urmare a contestarii calitatii de primitor a jertfei a lui Hristos de catre un oarecare Soterikhos Panteugenes, candidat pentru scaunul de patriarh al Antiohiei. Doua sinoade tinute la Constantinopol în 1156 și 1157 au exprimat învatatura ortodoxa potrivit careia Iisus Hristos în Euharistie și pe Cruce ca om se aduce lui Dumnezeu iar ca Dumnezeu primeste aceasta jertfa în unire cu Tatal și cu Duhul .

Preotul nu se separa de credincioși

Preotul este organul vazut prin care Hristos aduce și este adus ca jertfa de unde se vede înca o data responsabilitatea lui înfricosatoare. Dar preotul nu monopolizeaza slujirea. El devine organ vazut prin care lucreaza Hristos în virtutea hirotoniei prin care primeste preotia Mântuitorului pe care Acesta a încredintat-o Bisericii, Trupul Sau. Toti slujesc la Liturghie, fiecare însa în rândul treptei sale și fara ca slujirile sa se confunde. Preotul nu se separa de credincioși în aducerea Sfintei Jertfe ci este întâi-statatorul adunarii euharistice afirmând prin aceasta unirea tuturor, clerici și laici, în slujirea Sfintei Liturghii.

............................................................

Heruvicul

Element caracteristic al Intrarii Mari, cu mare impact asupra credincioșilor, Heruvicul este cântarea lenta și mareata intonata la strana în care melodia și cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L primim pe Hristos, Împaratul tuturor, Care se jertfeste pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmatia acestei cântari ca noi, cei care participam la Sfânta Liturghie, îi închipuim tainic pe heruvimii care intoneaza cântarea întreit sfânta "facatoarei de viața Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseste și pentru imnele speciale care se cânta în timpul Intrarii Mari în Joia și Sâmbata Mare și anume "Cinei Tale celei de Taina" și respectiv "Sa taca tot trupul". Conceput initial sa fie cântat conținuu, heruvicul este întrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrându-si însa unitatea.

Heruvicul a fost introdus în anul 574

Heruvicul nu a fost prezent de la început în rânduiala Sfintei Liturghii ci a fost introdus doar în a doua jumatate a secolului al VI-lea. În primele secole, ritualul Intrarii Mari fiind foarte simplu, darurile erau aduse de catre diaconi în tacere, în timp ce credincioșii îsi dadeau sarutul păcii. Spre sfârsitul secolului al IV-lea, desi aducerea darurilor capata o solemnitate deosebita fiind interpretata ca purtarea lui Hristos spre patima și mormânt, ea se savârseste în conținuare în tacere. Aceasta tacere, considera Teodor de Mopsuestia, este impusa de reculegerea și teama cu care trebuie sa participam la acest moment .

Istoricul Cedrenus, în lucrarea sa Historianum compendium (secolul XI) ne informeaza ca Imnul heruvimic a fost introdus în timpul împaratului bizantin Iustin II (565-578) în anul 574, patriarh fiind Ioan III Scolasticul (565-577). Tot atunci s-a hotarât ca în Joia Mare sa se cânte imnul "Cinei Tale celei de Taina".

Profesorul Robert Taft a lansat ipoteza ca înainte de introducerea heruvicului se cântau antifonic , cu refrenul Aliluia, versetele 7-10 ale Psalmului 23: "Ridicati, capetenii, portile voastre și va ridicati portile cele vesnice și va intra Împaratul slavei. Cine este acesta Împaratul slavei? Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în razboi. Ridicati, capetenii, portile voastre și va ridicati portile cele vesnice și va intra Împaratul slavei. Cine este acesta Împaratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împaratul slavei". În anul 574, sustine el, Heruvicul propriu-zis s-a adaugat refrenului Aliluia. În perioada urmatoare, pâna în secolul al X-lea, s-a renunțat la versetele din psalmi ramânând doar Imnul heruvimic și Aliluia .

Cântarea "Sa taca tot trupul" este preluata din rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, înlocuind din secolele XI-XII, Heruvicul obisnuit la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbata Mare.

Adverbul "acum" exprima imperativul lepadarii imediate a grijii lumesti

Textul românesc al Heruvicului este o traducere a variantei slave a acestuia:

"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim și facatoarei de viața Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam... ca pe Împaratul tuturor sa-L primim, pe Cel, de cetele îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia."

Diferenta fata de textul grecesc actual consta în prezenta adverbului "acum" și în folosirea expresiei "aducem" (cântarea întreit sfânta) în loc de "cântam".

Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii nu cuprind de obicei textele cântarilor ci doar ale rugăciunilor de aceea este greu de reconstituit textul originar al Heruvicului. Totusi analiza manuscriselor care cuprind aceasta cântare ne indica prezenta adverbului "acum" în textul grecesc pâna prin secolul al XVI-lea. Așa dar varianta slava pastreaza forma veche a imnului. Reintroducerea acestui adverb în ultima editie a Liturghierului românesc (2000) este salutara deoarece el întareste mesajul Heruvicului exprimând imperativul lepadarii imediate, "acum", a grijii lumesti pentru a putea aduce cântarea întreit sfânta și a-L primi pe Împaratul tuturor.

Varianta slava "aducem" (cântarea întreit sfânta) vine probabil din confuzia lui prosagontes (aducem) cu prosadontes (cântam) întâlnit în toate manuscrisele grecesti. Totusi nu este gresit a spune ca "aducem" cântarea întreit sfânta având în vedere faptul ca și în alte contexte se vorbeste despre aducerea unei cântari (de exemplu în rugăciunea trisaghionului).

Heruvicul ne descopera slava și puterea Împaratiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos

Tema centrala a Heruvicului este legata de semnificatia Intrarii Mari. Prin aducerea darurilor la altar Biserica se aduce pe sine însasi facându-se partasa jertfei lui Hristos pentru ca ea este Trupul Lui. Dar Hristos însusi este "Cel ce aduce și Cel ce Se aduce, Cel ce primeste și Cel ce Se împarte".

Așa dar Intrarea Mare este o expresie simbolica a asumarii jertfei de catre Hristos și a participarii noastre la aceasta jertfa perceputa ca o intrare triumfala a Împaratului tuturor înconjurat de puterile îngeresti. "Împaratul tuturor se jertfeste aratându-ne adevarata stapânire pe care o câstiga prin aceasta peste suflete ca Cel mai adevarat Împarat. Este paradoxul Împaratului care se jertfeste aratând marea putere a lui Dumnezeu care ridica lumea din haos prin iubire și în vederea unei iubiri vesnice și fericite în Împaratia Sfintei Treimi". Dumnezeu, sculându-L pe Hristos din morti și asezându-L de-a dreapta Sa în ceruri "toate le-a supus sub picioarele Lui, și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii" (Efeseni 1, 20-22). Heruvicul ne descopera slava și puterea Împaratiei cerurilor care ni s-a deschis în Hristos noua, membrilor Bisericii, unindu-ne cu puterile îngeresti în slavirea Treimii,.

Heruvicul este o introducere la Liturghia credincioșilor pregatindu-ne pentru împartasirea cu Hristos

În evlavia populara Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict la Intrarea Mare înțelegând ca urmare prin primirea "Împaratului tuturor" întâmpinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerari nemaifacându-se diferenta între darurile consacrate și cele neconsacrate. Dupa cum observa Nicolae Cabasila, unii se închina darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le drept Trup și Sânge al Lui Hristos . Probabil din acelasi motiv unii credincioși doresc sa fie atinsi pe cap cu Sfântul Potir.

Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau scoate în evidenta faptul ca acesta este o introducere la întreaga actiune liturgica ce urmeaza, de la anafora la împartasire. Aceasta interpretare a imnului heruvic este confirmata de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (în sec. VI) protesteaza împotriva celor care credeau ca psalmul cântat atunci în timpul Intrarii mari se refera strict la acea procesiune . Teodor de Andida interpreteaza în acelasi sens : "Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe toți sa fie mai cu luare aminte de acum și pâna la sfârsitul Liturghiei, lasând toata grija de aici, ca sa primeasca pe Marele Împarat, prin împartasire". Aceasta interpretare a fost preluata în Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului și interpolata în cel al Sfântului Gherman al Constantinopolului.

Termenul grecesc folosit pentru primirea lui Hristos este ipodehomai, care înseamna a primi în comuniune, a se împartasi, la forma de participiu viitor (ipodexomenoi). Acest termen este folosit în mod curent pentru împartasirea cu Trupul și Sângele Domnului iar forma de participiu viitor ne arata ca se refera la înpartasirea care va urma în cadrul Liturghiei.

Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci în legatura cu ceea ce va urma, ca o pregatire pentru anafora și Împartasire înțelegem ca cântarea întreit sfânta pe care o aducem închipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul îngeresc "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..." pe care îl vom cânta în timpul anaforalei. Iar îndemnul de a lepada toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus sa avem inimile!" de dinainte de anafora.

Așa dar Imnul heruvimic îi învata pe credincioși ca ei, care vor cânta cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot? din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija cea lumeasca (sus sa avem inimile) ca sa-L primeasca pe Hristos prin împartasire.

Aceiasi invatatura este exprimata și de cele doua heruvice speciale din Sâmbata și Joia Mare:

"Sa taca tot trupul omenesc și sa stea cu frica și cu cutremur și nimic pamântesc întru sine sa nu gândeasca (cu alte cuvinte sa lepadam toata grija lumeasca, sus sa avem inimile); ca Împaratul împaratilor și Domnul domnilor merge sa se junghie și sa se dea spre mâncare credincioșilor (împartasirea). Si merg înaintea Lui cetele îngeresti, cu toata capetenia și puterea, heruvimii cei cu ochi multi și serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si și cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia."

Heruvicul din Joia Mare exprima faptul ca întreaga Liturghie a credincioșilor este o actualizare a Cinei celei de Taina. Astfel și acest heruvic este o pregatire pentru restul slujbei:

Cinei Tale celei de Taina, Fiul lui Dumnezeu, astazi partas ma primeste, ca nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare îti voi da ca Iuda, ci ca tâlharul marturisindu-ma strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, întru Împaratia Ta.

În concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru întreaga Liturghie a credincioșilor atragându-ne atentia asupra privilegiului înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti și închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea lui Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija cea lumeasca.

............................................................

Procesiunea cu Cinstitele Daruri

Ritualul central al Intrarii Mari îl constituie procesiunea cu darurile de pâine și vin care începe de la Proscomidiar, continuă prin biserică și se încheie cu așezarea darurilor pe Sfânta Masa. Acest ritual dă sensul întregii părti a Liturghiei cunoscută sub denumirea de Intrarea Mare ca actualizare a luarii pâinii și vinului de catre Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taina.

Cadirea simbolizeaza jertfa bine primita de Dumnezeu

Un rol important în procesiunea cu Cinstitele Daruri îl are cadirea. Astfel aducerea darurilor este pregatita de tamâierea altarului, iconostasului și a credincioșilor. Cadelnita este purtata în procesiune iar darurile sunt cadite dupa asezarea lor pe Sfânta Masa.

Credinciosul ortodox de azi, familiarizat cu folosirea din plin a tamâiei în slujba ar putea fi surprins sa afle ca mult timp tamâia nu a fost acceptata în cultul creștin fiind asociata cu jertfele pagâne, idolesti . Doar din secolul al IV-lea, când nu mai era pericolul confuziei cu jertfele pagâne, tamâia este introdusa în cult ajungând curând un element important al slujirii creștine.

Transformarea prin arderea tamâiei a materiei brute în buna-mireasma ce se înalta la cer este un simbol al jertfei bine-primite de Dumnezeu la care suntem chemati fiecare. Dar noi stim ca singura jertfa placuta lui Dumnezeu este cea a lui Hristos Care S-a dat pe Sine Însusi pentru viața lumii și ne-a adunat pe toți în jertfa Sa. De aceea numai în Hristos și în puterea Duhului Sfânt pe care El ni L-a daruit putem ca "pe noi însine și unii pe altii și toata viața noastra" sa i-o aducem lui Dumnezeu jertfa "întru miros de buna mireasma duhovniceasca". Intrarea Mare exprima tocmai actul nostru jertfelnic de a-i oferi lui Dumnezeu ofranda vieții noastre ca participare la jertfa lui Hristos. De aceea cadirea pregateste și însoteste acest ritual întarindu-i simbolismul.

Initial se tamâiau doar Cinstitele Daruri înainte de ridicarea lor de la Proscomidiar și dupa asezarea lor pe Sfânta Masa, cadelnita fiind purtata în procesiune. În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri sunt chipuri (antitypa) ale Trupului și Sângelui Domnului iar pe Sfântul Disc este asezata simbolic întreaga Biserica în jurul lui Hristos în stare de jertfa. Tamâierea lor arata și cinstirea pe care le-o acordam dar sensul principal ramâne cel de jertfa bine primita de Dumnezeu. De aceea ulterior s-a adaugat cadirea altarului, a iconostasului și a credincioșilor. În vechime cadirea o facea diaconul, rânduiala pastrata de rusi pâna astazi. La noi, ca de altfel și la greci, s-a luat obiceiul ca sa cadeasca protosul.

Dincolo de semnificatia sa simbolica, buna mireasma a tamâiei, împletindu-se cu cântarea lina a Heruvicului, cu lumina calda a candelelor și a lumânarilor se adauga frumusetii lumii transfigurate de har revelata de arhitectura locasului, de icoane și fresce, antrenând participarea noastra totala, nu numai cu mintea ci și cu inima și cu toate simturile trupesti la taina jertfei, lepadând toata grija lumeasca pentru a-L primi pe Împaratul tuturor.

Spalarea mâinilor arata curatia ceruta celor ce slujesc

Atunci când slujeste episcopul, dupa cadire, ca o pregatire pentru aducerea sfintei jertfe, acesta îsi spala mâinile, semn al curatiei ceruta celor ce slujesc la altar. Pâna în secolul al XII-lea îsi spalau mâinile atât episcopul cât și preotii, dar numai dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa. Din secolele XII-XIII spalarea pe mâini a preotilor se muta înainte de Proscomidie, în cadrul intrarii Mari spalându-se numai episcopul sau preotul protos în cazul în care nu slujea episcopul. Din secolul al XVI-lea numai episcopul se mai spala în acest moment al slujbei.

La procesiune mult timp au participat numai diaconii

Liturghia fiind Taina Bisericii și Taina lui Hristos, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos, ne descopera chipul Bisericii pe care aceasta este chemata sa-l realizeze în viața sa. De aceea slujirea liturgica trebuie sa exprime locul și functia fiecarui madular în Biserica. În acest sens procesiunea cu darurile de pâine și vin a fost înteleasa la început ca tinând de specificul slujirii diaconilor .

Din cartea Faptele Apostolilor (6,1-6) aflam ca instituirea diaconilor în Biserica s-a facut în vederea slujirii la mese. Aceasta slujire culmineaza în slujirea la Masa Domnului, adica la Sfânta Liturghie. Astfel diaconii, slujitori prin excelenta, sunt cei care se ocupa în mod normal de partea materiala, de asigurarea celor necesare slujbei și a conditiilor pentru buna desfasurare a acesteia, ajutând protosul. Pe de alta parte episcopul și preotii sunt cei ce se roaga în numele poporului lui Dumnezeu. Aceste realitati erau întelese și traite deplin în Biserica primara. Ca urmare diaconii erau cei care primeau darurile de pâine și vin ale credincioșilor, le pregateau și le aduceau la altar iar episcopul sau preotul le binecuvânta. Intrarea Mare este astfel unul din momentele Liturghiei în care distinctia slujirilor se manifesta cu putere, procesiunea cu Cinstitele Daruri fiind înteleasa pâna în secolul al XII-lea ca tinând doar de slujirea diaconilor. Ulterior și preotii au început sa participe la procesiune dar, pâna astazi, numai protosul aseaza pe Sfânta Masa Cinstitele Daruri.

Ritualul procesiunii s-a cristalizat la Constantinopol

Cultul ortodox s-a cristalizat la Constantinopol, în special în Marea Biserica Sfânta Sofia, dupa secolul al XI-lea generalizându-se în întreaga lume ortodoxa. O privire istorica asupra evoluției cultului în Bizant ne va ajuta sa înțelegem mai bine rânduiala de astazi.

Cercetarile arheologice au scos în evidenta faptul ca bisericile din Constantinopol aveau o încapere distincta, situata de regula lânga intrare, numita skevofilachion . Aici diaconii primeau darurile credincioșilor și le pregateau pentru jertfa. Episcopul sau preotul protos venind la Liturghie intra și îsi îmbraca vesmintele în aceasta încapere dupa care rostea asupra darurilor rugăciunea punerii înainte de la Proscomidie și mergea în biserica. Dupa plecarea catehumenilor diaconii aduceau la altar darurile ce erau primite de protos și puse pe Sfânta Masa .

Procesiunea cu Cinstitele Daruri a fost privita la început ca un act strict utilitar savârsit de diaconi în timp ce preotii slujeau la altar. Dar treptat acest act s-a încarcat cu o tot mai mare solemnitate. Daca initial era savârsita în tacere, de la jumatatea secolului al VI-lea procesiunea este însotita de cântarea Heruvicului.

În secolul al XII-lea la Marea Biserica Sfânta Sofia procesiunea era înca savârsita numai de catre diaconi. Ei paraseau altarul imediat dupa ectenia catehumenilor și se deplasau la skevofilachion de unde aduceau în procesiune mai multe Sfinte Discuri și Potire cu Cinstitele Daruri (datorita numarului mare de credincioși) cântând ei însisi Heruvicul. Episcopul și preotii îi asteptau în altar, primeau darurile și le asezau pe Sfânta Masa în forma de cruce. Apoi le acopereau cu Sfântul Aer, purtat și el în procesiune, care avea niste dimensiuni impresionante: 1,5 m / 2,5 m.

În bisericile mici, cu putini slujitori, în lipsa diaconului, preotul era nevoit sa ia el însusi parte la procesiune înca din perioada anterioara. Dar din secolele XII-XIII, odata cu solemnizarea tot mai accentuata a ritualului Intrarii Mari s-a ajuns ca preotii sa participe la procesiune chiar și când nu era o nevoie practica pentru aceasta.

Generalizarea participarii preotilor la procesiune a dus la apariția pomenirilor în timpul acesteia, la început cu voce joasa, ca raspuns la cererea credincioșilor, pentru ca în cele din urma sa se întrerupa cântarea Heruvicului pentru a fi pomeniti cu voce tare, mai întâi demnitarii prezenti, iar mai apoi și alte categorii de clerici și credincioși.

O schimbare importanta în ritualul Intrarii Mari s-a produs catre secolul al XIV-lea odata cu mutarea locului savârsirii Proscomidiei în latura de nord a altarului. Procesiunea cu Cinstitele Daruri îsi pierde astfel caracterul practic, procesiunea plecând de acolo unde trebuie sa ajunga, adica din altar. Dar ea îsi pastreaza și chiar îsi accentueaza caracterul simbolic capatând o solemnitate tot mai mare.

Procesiunea de la Liturghia arhiereasca se apropie mai mult de practica veche

Diataxa (rânduiala) liturgica a Patriarhului Filotei(secolul al XIV-lea) a consacrat practica de azi în care se face distinctie între Liturghia arhiereasca și cea savârsita de preot.

Liturghia arhiereasca se apropie mai mult de practica veche prin faptul ca episcopul nu ia parte la procesiune. Dupa ce se spala pe mâini, el se închina în fata Sfintei Mese, îsi cere iertare de la clericii împreuna-slujitori și de la credincioși și îi binecuvinteaza, apoi merge la Proscomidiar și da Sfântul Disc arhidiaconului iar Sfântul Potir preotului protos. Acestia pleaca în procesiune prin mijlocul bisericii fiind precedati de purtatori de lumânari și de diaconi care cadesc și urmati de restul preotilor. Din fata usilor împaratesti episcopul primeste Cinstitele Daruri și le aseaza pe Sfânta Masa.

Când nu slujeste episcopul toți slujitorii iau parte la procesiune. Daca este diacon el primeste Sfântul Disc de la protos care ia Sfântul Potir. Daca diaconul lipseste protosul ia atât Sfântul Potir cât și Sfântul Disc. Apoi se pleaca în procesiune, mergând înainte cei ce poarta lumânari și cadelnita.

În ceea ce priveste traseul urmat de procesiune în practica diverselor Biserici Ortodoxe locale se întâlnesc diferente semnificative. Astfel în Biserica Ortodoxa Greaca, iesind din altar, procesiunea înconjura naosul prin nord pentru a-l traversa apoi și a intra prin Usile Împaratesti din nou în altar, refacându-se într-o anumita masura traseul urmat în vechime când se pleca din skevofilachion. În practica ruseasca procesiunea este redusa la minim rezumându-se la trecerea pe solee, prin fata iconostasului. Noi ne aflam oarecum la mijloc prin faptul ca procesiunea trece prin naos existând însa tendinta, mai ales atunci când biserica este aglomerata, de a copia practica ruseasca și a nu depasi soleea.

Procesiunea exprima înaltarea Bisericii la Dumnezeu

Procesiunea din cadrul Intrarii Mari, prin purtarea solemna la altar a darurilor de pâine și vin care ne reprezinta pe noi - Biserica, ne duce înaintea lui Dumnezeu. Ea exprima înaintarea Bisericii și înaltarea ei catre Dumnezeu, mersul Bisericii catre locul ce-i este gatit, adica catre Scaunul lui Dumnezeu unde ne înalta Hristos . În mod deosebit la Liturghia arhiereasca acest lucru este aratat prin primirea darurilor de catre episcop - chipul lui Hristos și asezarea lor pe Sfânta Masa - simbol al Împaratiei lui Dumnezeu. Jertfa noastra, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos Care ne înalta în Împaratia Sa.

............................................................

Pomenirile de la Intrarea Mare

În rânduiala de astazi a Sfintei Liturghii cântarea Heruvicului, care însoteste procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrarii Mari, este întrerupta de rostirea pomenirilor dupa modelul rugăciunii adresata Mântuitorului de catre tâlharul de pe cruce:"Pomeneste-ma Doamne când vei veni întru Împaratia Ta!" (Luca 23, 42).

Pomenirile apar în secolul al XII-lea și încep sa fie rostite cu voce tare în secolul al XIV-lea

La început Heruvicul se cânta neîntrerupt pe toata durata desfasurarii procesiunii cu Cinstitele Daruri, de la ridicarea acestora de la proscomidiar și pâna la asezarea lor pe Sfânta Masa. Din secolele XII-XIII, odata cu generalizarea participarii preotilor la procesiune alaturi de diaconi, unele manuscrise cuprinzând rânduiala Sfintei Liturghii ne indica faptul ca preotul rostea cu voce joasa, fara a întrerupe cântarea, o formula de pomenire generala a celor prezenti. Acestei formule generale i se adauga ulterior o formula de pomenire a episcopului locului .

Din secolul al XIV-lea începe sa fie rostita cu voce tare, întrerupându-se cântarea Heruvicului, pomenirea generala a celor prezenti cu formula: "Pe voi pe toti, dreptslavitorilor creștini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor". Comentariile liturgice ale Sfântului Nicolae Cabasila (secolul al XIV-lea) și Sfântului Simeon al Tesalonicului (secolul al XV-lea) ne sugereaza ca pomenirea se realiza în urma cererii credincioșilor. Tot cu voce tare erau pomeniti împaratul și patriarhul, dar numai daca erau prezenti. În caz contrar erau pomeniti cu voce joasa în timpul cântarii Heruvicului, așa cum se facea și pomenirea altor categorii de clerici și credincioși care s-au adaugat ulterior.

Aceasta rânduiala de a se rosti cu voce tare doar pomenirea generala a celor prezenti se pastreaza pâna azi în Biserica Ortodoxa Greaca. În schimb, în practica româneasca, ca de altfel și în cea slava, toate pomenirile se fac cu voce tare.

A fi pomenit de Dumnezeu întru Împaratia Sa înseamna a primi darul vieții celei vesnice

Desi intrate mai târziu în rânduiala Sfintei Liturghii, pomenirile din timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri sunt expresia unei atitudini fundamentale a omului înaintea lui Dumnezeu. "Rugăciunea pentru ca Dumnezeu sa pomeneasca, sa-si aduca aminte, alcatuieste centrul întregii slujiri divine a Bisericii, a vieții ei întregi".

A fi pomenit de Dumnezeu întru Împaratia Sa înseamna a fi facut viu de puterea dragostei Lui, a primi darul vieții celei vesnice. Si la nivelul relatiilor dintre oameni a pomeni pe cineva înseamna a-l face într-un fel viu în inima mea. Dar aceasta pomenire nu are puterea de a-l face viu cu adevarat, nu este lucratoare asupra lui ci ramâne la nivelul meu subiectiv. Cu totul altceva este când esti pomenit de Dumnezeul cel vesnic, Facatorul cerului și al pamântului. Prin întruparea Fiului Sau, Dumnezeu si-a aratat dragostea Sa "nebuna" (Nicolae Cabasila) pentru noi. Asumând firea umana, Fiul lui Dumnezeu si-a adus aminte de noi toți și de aceea îndraznim, precum tâlharul cel de-a dreapta, sa-i cerem sa ne pomeneasca în Împaratia Sa adica sa ne faca partasi acesteia. "Așa precum tâlharul de-a dreapta e sigur atât de iminenta intrarii lui Hristos în Împaratia de sus, în care doar revine ca om, caci ca Dumnezeu o are din veci, cât și de moartea lui mântuitoare pentru toti, cerându-i sa-l pomeneasca, sa-l duca și pe el în acea Împaratie, așa sunt siguri și cei din biserica atât de intrarea iminenta sau de aflarea Împaratului Hristos cel nevazut de-a dreapta Tatalui în stare de jertfa pentru noi, cât și de puterea lui de a-i aduce la viața adevarata pe ei și pe toți cei dragi fie ca sunt înca vii, fie ca sunt adormiti".

Înaintea lui Hristos care S-a jertfit pentru toți și ne-a poruncit sa ne iubim unii pe altii precum El ne-a iubit pe noi (Ioan 13, 34), nu se poate gândi fiecare în mod egoist numai la el însusi și, de aceea, rugăciunea de pomenire îmbratiseaza întreaga Biserica, unindu-ne pe toti, vii și adormiti, în "amintirea" lui Hristos.

Prin pomenirea diverselor categorii de clerici și credincioși, vii și adormiti, se manifesta constiinta sobornicitatii Bisericii

Daca slujeste diaconul, pomenirile încep cu rostirea de catre acesta a formulei generale de pomenire a celor prezenti: "Pe voi pe toti, dreptslavitorilor creștini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor".

Preotul conținua cu celelalte pomeniri:

Pe Preafericitul Parintele nostru Patriarhul (N) [pe (Înalt-) Preasfințitul (Arhi-) Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N)] sa-l pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Ne rugam în primul rând pentru mântuirea episcopului nostru, cel care, pastrând conținuitatea harului și credintei de la Sfintii Apostoli și fiind în comuniune cu ceilalti apostoli garanteaza ramânerea noastra în unitatea de credinta și iubire a Bisericii apostolice.

Pe binecredinciosul poporul român de pretutindeni, pe cârmuitorii tarii acesteia, pe mai marii oraselor și satelor și pe iubitoarea de Hristos oaste, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Ne-am nascut în sânul unui neam și ne mântuim ca aparținând acestui neam de aceea suntem datori sa ne rugam pentru neamul nostru precum și pentru conducatorii nostri, indiferent de vrednicia acestora, ei fiind rânduiti sau îngaduiti de Dumnezeu sa conduca treburile lumii acesteia.

Pe fratii nostri: preoti, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi și monahii, și pe tot clerul bisericesc și cinul monahicesc, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Clericii sunt cei ce si-au asumat raspunderea mântuirii credincioșilor și, de aceea, au nevoie în mod deosebit de rugăciunea tuturor.

Pe adormitii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Iustinian și Iustin, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Sunt pomeniti aici toți patriarhii Bisericii noastre adormiti întru Domnul.

Pe fericitii și pururea pomenitii ctitori ai sfântului lacasului acestuia, și pe alti ctitori, miluitori și binefacatori, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Ctitorii, miluitorii și facatorii de bine sunt cei datorita jertfei carora Biserica îsi poate desfasura activitatea în mod practic prin savârsirea slujbelor și mai ales a Sfintei Liturghii, mentinând astfel unitatea noastra de credinta.

Pe fericitii întru adormire eroii, ostasii și luptatorii români din toate timpurile și din toate locurile, cazuti pe câmpurile de lupta, în lagare și în închisori pentru apararea patriei și a credintei stramosesti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea noastra, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Este o datorie de onoare sa ne rugam pentru mântuirea celor care s-au jertfit pentru libertatea și demnitatea noastra, pentru credinta și neam, pentru ca noi sa putem savârsi astazi Sfânta Liturghie.

Pe cei ce au adus aceste daruri și pe cei pentru care s-au adus, vii și adormiti, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Aceasta pomenire îi include pe toți cei ce si-au adus darul de pâine (și vin) la altar (toti cei prezenti la slujba ar trebui sa se regaseasca aici având în vedere faptul ca participarea la Liturghie începe cu aducerea darurilor) precum și pe toți cei pomeniti la Proscomidie de pe pomelnicele ce însotesc darurile.

Pe toți cei adormiti din neamurile noastre, stramosi, mosi, parinti, frati, surori, fii și fiice, soti și sotii și pe toți cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare dupa numele sau, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Cei adormiti au în mod deosebit nevoie de rugăciunea noastra pentru ca ei însisi nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor de unde rezulta marea noastra responsabilitate.

Si pe voi pe toti, dreptslavitorilor creștini, sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Pomenirile se încheie cu rostirea de catre protos a formulei de pomenire generala a celor prezenti, singura care în bisericile de tradiție greaca se aude rostita cu voce tare.

Prin toate aceste pomeniri, vii și mortii se unesc în Hristos pentru ca acesta sa ne înalte în Împaratia Sa.

Liturghierul interzice citirea pomelnicelor în acest moment al Liturghiei

Liturghierul face mentiunea expresa ca nu se fac pomeniri nominale de pe pomelnice, așa cum, din pacate, se mai întâmpla pe alocuri. Pomenirile prezentate mai sus, prevazute de Liturghier, cuprind toate categoriile de clerici și credincioși, vii și adormiti, inclusiv pe toți cei de pe pomelnice, care au fost de altfel pomeniti la Proscomidie. Chiar și aceste pomeniri generale sunt, așa cum am vazut, o dezvoltare destul de târzie a Liturghiei, rezumându-se la greci la una singura. Încarcarea cu pomeniri nominale duce la prelungirea nejustificata a acestui moment fiind "o exagerare a amanuntelor accesorii care duce la înecarea actiunii liturgice principale". Este bine ca atât clericii cât și credincioșii sa înteleaga acest lucru și sa se conformeze indicatiilor Liturghierului.

............................................................

Punerea înainte a Cinstitelor Daruri

Pregatirea darurilor pentru aducerea Sfintei Jertfe, ca scop principal al Intrarii Mari, îsi gaseste împlinirea prin asezarea lor pe Sfânta Masa. Cinstitele Daruri, care reprezinta ofranda vieții noastre și jertfa Bisericii fiind, pâna la sfintirea lor, chipuri (antytipa) ale Trupului și ale Sângelui Domnului , sunt puse înaintea lui Dumnezeu cu rugăciunea de a fi primite în "sfântul și cel mai presus de ceruri și duhovnicescul sau jertfelnic întru miros de buna mireasma duhovniceasca" și de a ne trimite harul Sfântului Duh .

Hristos primeste jertfa noastra și se identifica cu ea

Asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa este savârsita întotdeauna de catre protos, adica de întâi-statatorul slujbei. În cazul Liturghiei arhieresti episcopul nu participa la procesiune ci primeste, stând între Sfintele Usi, Sfântul Disc de la diacon și sfântul Potir de la preot și, dupa ce rosteste cu glas tare pomenirea viilor respectiv a mortilor, le pune pe rând pe Sfânta Masa. Când slujeste preotul cu diacon, acesta din urma, desi poarta Sfântul Disc în procesiune, nu îl asaza pe Sfânta Masa ci asteapta sosirea preotului protos care îl pune, împreuna cu Sfântul Potir, pe Sfânta Masa.

Faptul ca Cinstitele Daruri sunt asezate pe Sfânta Masa doar de catre protos are o semnificatie profunda și anume "ceea ce noi aducem este aratat ca fiind adus de Hristos și înaltat de El în Sfânta Sfintelor ceresti. Jertfa noastra, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos".

În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri reprezinta jertfa Bisericii care uneste în sine jertfele personale ale fiecaruia dintre cei care au adus sau pentru care s-au adus darurile de pâine și vin, ofranda vieții noastre. Jertfa curata se întâlneste în mod firesc cu Dumnezeu. Dar numai omenescul purtat de Dumnezeu este capabil de o jertfa curata, totala, fara rezerve. De aceea numai în Hristos s-a produs întâlnirea desavârsita a lui Dumnezeu și a jertfei, numai jertfa Lui a fost o jertfa totala, atotcurata, desavârsita . Jertfa noastra, jertfa Bisericii, nu poate fi decât o împartasire din aceasta jertfa unica și desavârsita a lui Hristos. Ritualul Proscomidiei, prin pomenirea jertfei Mântuitorului la scoaterea agnetului, face o prima marturisire a acestei realitati. Intrarea Mare, prin aducerea solemna a Cinstitelor Daruri la altar și asezarea lor de catre protos pe Sfânta Masa arata primirea jertfei noastre de catre Hristos și identificarea lui cu ea: "caci Tu esti Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primesti și Cel ce Te împarti Hristoase Dumnezeul nostru"(Rugăciunea din timpul Heruvicului).

Simbolismul punerii înainte a darurilor se concentreaza pe jertfa lui Hristos

Mântuitorul primeste și se identifica cu jertfa noastra și astfel El însusi este Cel ce Se aduce. De aceea simbolismul ritualurilor legate de punerea înainte a darurilor se concentreaza pe jertfa lui Hristos. Ca urmare asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa și acoperirea lor a fost pusa de comentatorii Sfintei Liturghii în legatura cu patimile, moartea și îngroparea Domnului dar și cu învierea Sa. Iata ce scrie în secolul al V-lea Isidor Pelusiotul (� 435):

"Desfacerea ilitonului sub sfintele ofrande semnifica slujirea lui Iosif din Arimateea. Acela a învelit trupul Domnului în giulgiu și l-a asezat în mormânt de unde a iesit învierea pentru toata lumea. La fel noi sfintim pâinea care a fost adusa pe iliton și gasim aici cu adevarat Trupul Domnului, izvorul acestei nemuriri cu care Iisus cel înmormântat de Iosif ne-a daruit înviind".

Desi adaugate doar începând cu secolul al XVI-lea, troparele rostite de catre protos la asezarea și acoperirea darurilor exprima aceasta înțelegere veche a ritualului. Primul tropar este preluat din rânduiala slujbei Prohodului Domnului (Utrenia Sâmbetei Mari):

"Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-l și cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus".

Contemplam cu ochii mintii taina înfricosatoare a Dumnezeului-Om care moare pentru noi și este pus în mormânt ca orice muritor, aparent învins de puterile întunericului.

Dar Cel ce a murit nu este un om obisnuit ci este Dumnezeu adevarat, lucru pe care protosul îl exprima în troparul urmator:

"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreuna cu Tatal și cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce esti necuprins".

Desi trupul este mort și asezat în mormânt, sufletul Mântuitorului se pogoara la iad dar nu ca un osândit ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despartirii de Dumnezeu viața și lumina învierii, sfarâmând încuietorile iadului și scotându-i de acolo pe toți cei ce au crezut în El (I Pt 3, 19-20). Cel dintâi care s-a umplut de viața și lumina lui Hristos a fost tâlharul pentru care credinta în Hristos a facut ca moartea sa nu mai fie o cale spre iad ci una spre rai (Lc. 23, 42-43). Ca Dumnezeu Hristos nu s-a despartit niciodata de Tatal și de Duhul, Tatal, Fiul și Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o fiinta și nedespartita", umplându-le toate, El Însusi fiind necuprins.

Aparenta înfrângere se descopera astfel ca biruinta totala asupra întunericului și a mortii:

"Ca un purtator de viața și mai înfrumusetat decât raiul cu adevarat și decât toata camara împarateasca mai luminat s-a aratat, Hristoase, mormântul Tau, izvorul învierii noastre".

Dupa cum remarca parintele Dumitru Staniloae, era firesc ca viața și lumina învierii sa se întinda în planul vazut al trupurilor dupa ce a tâsnit în iad prin sufletul Lui și a întemeiat raiul prin suflet. Din ultimul adânc al dumnezeirii viața vine în mormântul în care se afla trupul, prin sufletul lui Iisus . Jertfa se împlinește în înviere, mormântul lui Hristos se arata ca un purtator de viața și izvor al învierii noastre pentru ca, prin învierea Sa, Mântuitorul S-a facut începatura a învierii tuturor (I Cor. 15, 20).

Ultimele doua tropare, preluate din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Pasti și introduse în Liturghie doar în secolele XVI-XVII, scot cu putere în evidenta sensul jertfei Mântuitorului care se împlinește în înviere. Facându-ne partasi jertfei lui Hristos, dobândim și noi înviere, viața vesnica, Împaratia cerurilor, pe Împaratul Însusi.

Hristos nu doar primeste jertfa noastra ci Se și daruieste în Sfânta Împartasanie

Hristos este Cel ce primeste jertfa noastra și se identifica cu ea dar și Cel ce Se daruieste noua sub chipul pâinii și al vinului prefacute în Trupul și Sângele Sau. De aceea punerea înainte a Cinstitelor Daruri este însotita de cântarea celei de a doua parti a Heruvicului: "Ca pe Împaratul tuturor sa-L primim, pe Cel, de ostile îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia! Aliluia! Aliluia!". Ni se atrage astfel atentia ca participarea noastra la Sfânta Liturghie nu se limiteaza la aducerea darurilor ci înseamna și primirea lui Hristos în noi prin împartasire, fapt care ne umple de bucurie duhovniceasca revarsata în cântarea cereasca a Împaratiei vesnice (Apoc. 19, 1): Aliluia! Laudati pe Dumnezeu!

Jertfa lui Hristos este împlinirea prorociilor

Cinstitele Daruri puse pe Sfânta Masa și acoperite cu Sfântul Aer sunt cadite de catre protos de trei ori zicând: "Fa bine, Doamne, întru bunavoirea Ta, Sionului și sa se zideasca zidurile Ierusalimului" iar diaconul raspunde: "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul și arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tau vitei". Prin rostirea acestor ultime versete ale Psalmului 50 (20-21) se marturiseste împlinirea prorociilor Vechiului Testament în jertfa deplina a Mântuitorului actualizata în Sfânta Liturghie, jertfa dreptatii adusa în Noul Sion, Biserica.

Dialogul dintre protos și diacon este o pregatire duhovniceasca pentru rostirea anaforalei

Când slujeste și diaconul, dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa are loc un dialog între el și protos prin care se invoca ajutorul lui Dumnezeu pentru savârsirea în conținuare a slujbei.

Mai întâi protosul cere rugăciunea diaconului pentru el: "Pomeneste-ma, frate și împreuna slujitorule" careia diaconul îi raspunde zicând: "Preotia ta sa o pomeneasca Domnul Dumnezeu întru Împaratia Sa. Roaga-te pentru mine, parinte". Prin acest dialog se arata nevoia rugăciunii unuia pentru altul deoarece vrednicia personala nu se înalta la sublimitatea slujbei.

Continuarea dialogului este oarecum ciudata în sensul ca protosul, repetând cuvintele îngerului de la Bunavestire (Lc. 1, 35) se roaga ca Duhul Sfânt sa vina peste diacon: "Duhul Sfânt sa vina peste tine și puterea Celui preaînalt sa te umbreasca". La care diaconul raspunde "Acelasi Duh sa lucreze împreuna cu noi în toate zilele vieții noastre". O analiza istorica a evoluției textului vine sa ne lamureasca asupra situatiei actuale .

La origine acest dialog se desfasura între protos și împreuna-slujitorii de rang cel putin preotesc ca un act al pregatirii duhovnicesti pentru rostirea anaforalei ce va urma. Protosul cerea rugăciunea împreuna-slujitorilor care raspundeau spunând cuvintele îngerului: "Duhul Sfânt sa vina peste tine și puterea Celui preaînalt sa te umbreasca" (Lc. 1, 35) ulterior adaugându-se: "si sa lucreze împreuna cu tine". Unele manuscrise ne indica ca protosul raspundea: "Acelasi Duh sa vina peste voi și puterea Celui preaînalt sa va umbreasca și sa lucreze împreuna cu voi". Liturghia arhiereasca slava pastreaza dialogul de acest tip între episcop și împreuna-slujitori.

Rostirea cuvintelor îngerului se explica prin analogia pe care Sfântul Ioan Damaschin o face între pogorârea Sfântului Duh, invocat în anafora, pentru a preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului și pogorârea asupra Fecioarei Maria la întruparea Mântuitorului: "Dupa cum toate câte a facut Dumnezeu le-a facut cu energia Sfântului Duh, tot astfel și acum, energia Duhului lucreaza cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credinta. . Iar arhanghelul Gavriil îi raspunde: . Si acum ma întrebi cum pâinea se face Trupul lui Hristos și vinul și apa Sângele Lui? Ti-o voi spune eu. Sfântul Duh se pogoara peste ele și face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt și de cuget". Așa dar preotii împreuna-slujitori se roaga ca, precum Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria și puterea Tatalui a umbrit-o zamislind pe Hristos, tot așa la invocarea protosului, în timpul anaforalei care urmeaza a fi rostita, Tatal sa-l trimita pe Duhul sa se pogoare peste daruri prefacându-le în Trupul și Sângele Domnului.

La Liturghia slujita doar de preot și diacon initial preotul rostea toate formulele aplicându-si-le siesi. Dupa secolul al XV-lea apare practica de azi în care dialogul are loc între preot și diacon. Probabil considerându-se nepotrivit ca diaconul sa invoce Duhul Sfânt asupra preotului, preotul se roaga ca Duhul sa coboare peste diacon iar acesta din urma ca acelasi Duh sa lucreze cu amândoi.

În finalul dialogului, în urma cererii diaconului, preotul se roaga ca acesta sa fie pomenit de Dumnezeu întru Împaratia Sa binecuvântându-l sa rosteasca ectenia cererilor.

............................................................

Rugăciunea punerii-înainte

Întreaga rânduiala a Intrarii Mari este o pregatire a darurilor, clericilor și poporului pentru aducerea sfintei jertfe prin rostirea anaforalei. Un loc esențial în aceasta pregatire îl are constientizarea nevredniciei noastre pentru savârsirea acestei înfricosatoare slujbe, constiinta care se revarsa în rugăciunea ca, prin harul lui Dumnezeu și nu datorita meritelor noastre, sa fim învredniciti ca fara de osânda sa aducem sfânta jertfa și ca aceasta sa fie bineprimita de Dumnezeu. Sunt teme care revin mereu în ritualurile Intrarii Mari fiind conținutul principal al rugăciunilor pentru credincioși (atât ale Sfântului Ioan Gura de Aur cât și ale Sfântului Vasile cel Mare) precum și al rugăciunii din timpul Heruvicului. Aceleasi teme sunt reluate în rugăciunea punerii-înainte pe care protosul o rosteste dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa și încheierea cântarii Heruvicului, în timp ce diaconul zice din mijlocul bisericii ectenia cererilor. Liturghiile Sfântului Ioan Gura de Aur și Sfântului Vasile cel Mare au rugăciuni diferite ale punerii-înainte, dar ideile principale sunt aceleasi.

Dumnezeul cel Atottiitor și Sfânt ni se deschide în iubire

"Doamne, Dumnezeule, Atottiitorule, Cel ce esti singur Sfânt, Care primesti jertfa de lauda de la cei ce Te cheama pe Tine cu toata inima",

Rugăciunea Sfântului Ioan Gura de Aur debuteaza cu o marturisire de credinta: Dumnezeul nostru caruia îi aducem darurile este Atottiitorul, Dumnezeul cel Atotputernic (Pantocrator) care le-a facut și le tine pe toate, fara voia caruia nimic nu se poate întâmpla: "Au nu se vând doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va cadea pe pamânt fara stirea Tatalui vostru" (Matei 10, 29). El este Atottiitor și Unul Sfânt, singurul sfânt cu adevarat. "Aproape ca identificam dumnezeirea revelata cu sfintenia. Se poate spune ca în sfintenie ni se reveleaza concentrat toate însusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos și activ al prezentei divine. În ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume. Dar sfintenia nu e atributul unui mister impersonal ci e atributul transcendentei ca persoana".

Dumnezeul nostru cel Atotputernic și Sfânt este un Dumnezeu personal care vrea sa intre în comuniune cu noi și care se apleaca cu gingasie și iubire asupra noastra: "Iata, stau la usa și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide usa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine" (Apoc. 3, 20). El ne cheama sa îi raspundem și noi cu iubire: "Da-mi, fiule, mie inima ta, și ochii tai sa simta placere pentru caile mele" (Pilde 23, 26). De aceea El primeste jertfa de lauda a celui ce o aduce cu toata inima. Iar jertfa de lauda este "rodul buzelor care proslavesc numele Lui" (Evr. 13, 15).

Sa fim învredniciti a aduce jertfe duhovnicesti prin Hristos

"Primeste și rugăciunea noastra, a pacatosilor, și o (ne) du la sfântul Tau jertfelnic; fa-ne vrednici a-Ti aduce Tie daruri și jertfe duhovnicesti, pentru pacatele noastre și pentru cele din nestiinta ale poporului".

Traducerea acestui fragment al rugăciunii ridica o problema în sensul ca în textul original verbul prosagein (a duce) este un verb tranzitiv care nu are obiect explicit. Ca urmare traducatorului îi revine sarcina de a decide care este obiectul asupra caruia se reflecta actiunea acestui verb. Majoritatea traducerilor în limbile moderne, inclusiv cea româneasca, considera ca obiectul verbului este rugăciunea: "si o du (rugăciunea) la sfântul Tau jertfelnic". În acest caz este vorba desigur despre rugăciunea punerii-înainte prin care cerem sa fim facuti vrednici a aduce daruri și jertfe duhovnicesti. Ducerea rugăciunii la jertfelnic exprima tocmai primirea ei.

Dar, dupa cum observa Egumenul Andrei Wade , în sintaxa greaca daca un verb tranzitiv nu are obiect, el preia obiectul verbului tranzitiv urmator cum este de exemplu cazul cererii "apara, mântuieste, miluieste și ne pazeste pe noi" în care obiectul ultimului verb este preluat de toate cele anterioare. Ca urmare obiectul verbului din rugăciunea punerii-înainte sunt clericii care cer sa fie dusi la altarul bisericii și sa fie învredniciti a aduce daruri: "si ne du la sfântul Tau jertfelnic". Aceasta interpretare o gasim în traducerea siriaca veche. Un argument în favoarea acestei interpretari consta în faptul ca expresia "sfântul Tau jertfelnic" este folosita în celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii pentru a desemna altarul bisericii (altarul ceresc fiind numit "mai presus de ceruri" sau "înțelegator", "duhovnicesc"). Textul paralel al rugăciunii punerii-înainte de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare precum și de la Liturghia Sfântului Iacov și unele Liturghii vechi-orientale se refera în mod explicit la primirea slujitorilor care se apropie de sfântul jertfelnic.

Așa dar protosul se roaga în numele clericilor sa fie dusi la sfântul altar și învredniciti a aduce daruri și jertfe duhovnicesti pentru pacatele lor și pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului. Sfântul Apostol Petru ne îndeamna sa aducem "jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos" (I Petru 2, 5). Altarul bisericii este chip al lui Hristos caci "atotdumnezeiescul nostru altar este Iisus (...) în care, dupa dumnezeiasca Scriptura, fiind sfințiti și adusi ardere de tot în chip tainic, înfaptuim aducerea noastra". Aducerea noastra nu poate fi facuta decât în Hristos și înseamna propria noastra jertfire, daruirea totala catre Dumnezeu ca o ardere de tot întru "miros de buna mireasma" precum și "Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi, prinos și jertfa lui Dumnezeu" (Efes. 5, 2). Slujirea noastra se descopera astfel ca împlinirea chipurilor Legii Vechi potrivit careia arhiereul aducea o singura data pe an în Sfânta Sfintelor jertfa sângeroasa pentru sine însusi și pentru nestiintele poporului. Aceasta jertfa a Legii Vechi nu avea însa puterea sa desavârseasca cugetul închinatorului fiind doar o pilda pentru jertfa cuvântatoare și fara de sânge a Legii Noi care are cu adevarat puterea de curatire a pacatelor (Evrei 9, 7-9). Caci Arhiereul nostru cel mare este Iisus, Fiul lui Dumnezeu Care, ispitit întru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat, a strabatut cerurile. Îndrazneala noastra de a veni în fata sfântului altar ne este data de lucrarea mântuitoare savârsita de Hristos din dragoste pentru noi. "Sa ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca sa luam mila și sa aflam har" (Evrei 4, 14-16).

Se anticipeaza epicleza evidentiindu-se rolul euharistic al Sfântului Duh

"Si ne învredniceste sa aflam har înaintea Ta, ca sa fie bine primita jertfa noastra și sa se salasluiasca Duhul cel bun al Harului Tau peste noi, peste aceste Daruri puse înainte și peste tot poporul Tau".

Cerând ca jertfa noastra sa fie bine primita, constienti ca numai prin harul lui Dumnezeu putem sa o aducem, ne marturisim din nou nevrednicia în fata înfricosatoarei responsabilitati pe care o avem: "Gânditi-va: cu cât mai aspra fi-va pedeapsa cuvenita celui ce a calcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfințit, și a batjocorit duhul harului" (Evrei 10, 29).

Primirea jertfei înseamna salasluirea Sfântului Duh peste clericii slujitori, peste daruri și peste tot poporul. Se anticipeaza astfel și se pregateste epicleza evidentiindu-se rolul euharistic al Sfântului Duh Care, în timpul anaforalei va fi invocat sa vina nu numai asupra darurilor prefacându-le în Trupul și Sângele Domnului ci și asupra Bisericii aratându-o cu adevarat a fi Trupul lui Hristos.

Ne rugam Tatalui ca primind jertfa noastra în altarul cel înțelegator - Hristos, sa ne trimita harul Sfântului Duh

Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare este mai lunga și cuprinzatoare decât cea a Sfântului Ioan Gura de Aur, dezvoltând în general aceleasi idei. Ea începe cu afirmarea lucrarii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru noi schitând ceea ce se va dezvolta amplu în anafora:

"Doamne Dumnezeul nostru, Care ne-ai zidit pe noi și ne-ai adus în aceasta viața, Cel ce ne-ai aratat noua caile spre mântuire și ne-ai daruit noua descoperirea tainelor ceresti, tu esti Cel ce ne-ai pus pe noi în slujba aceasta, cu puterea Sfântului tau Duh. Binevoieste, dar, Doamne, sa fim slujitori ai Legii Tale celei noi și savârsitori ai Sfintelor Tale Taine. Primeste-ne pe noi, care ne apropiem de sfântul Tau jertfelnic, dupa multimea milei Tale, ca sa fim vrednici a-Ti aduce aceasta slujba cuvântatoare și fara de sânge, pentru pacatele noastre și cele din nestiinta ale poporului, pe care, primind-o în sfântul și cel mai presus de ceruri și înțelegatorul Tau jertfelnic , întru miros de buna mireasma, trimite noua harul Sfântului Tau Duh".

Dumnezeu, Ziditorul nostru, nu ne-a parasit desi am cazut în pacat ci, în marea Sa iubire de oameni, ne-a deschis în Hristos calea spre mântuire și a rânduit clericii ca, în puterea Sfântului Duh, sa fie savârsitori ai Sfintelor Taine conducând poporul spre Împaratia cerurilor. Clericii creștini sunt asemenea Sfântului Pavel și celorlalti apostoli "slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului" (II Cor. 3, 6). Având în fata aceasta înfricosatoare raspundere, protosul se roaga, în numele clericilor, sa fie primiti la Sfântul Altar și învredniciti sa aduca "jertfa cea fara de sânge", slujba cuvântatoare. Sfântul Nicolae Cabasila explica folosirea expresiei "slujba cuvântatoare" pentru jertfa euharistica prin faptul ca preotul savârseste aducerea darurilor slujindu-se numai de cuvinte sfințitoare, conlucrând la împlinirea ei nu prin fapta ci numai prin cuvintele rugăciunii . Jertfelnicul cel înțelegator și mai presus de ceruri în care protosul se roaga sa fie primita jertfa este însusi Hristos, Arhiereul, Jertfa și Altarul. Iar primirea jertfei de catre Hristos înseamna trimiterea harului Sfântului Duh asupra noastra și a darurilor.

Liturghia este împlinirea chipurilor Legii Vechi

"Cauta spre noi, Dumnezeule, și priveste spre slujba aceasta a noastra și o primeste pe dânsa precum ai primit darurile lui Abel, jertfele lui Noe, arderile de tot ale lui Avraam, preotia lui Moise și a lui Aaron și jertfele de pace ale lui Samuel. Si, precum ai primit de la Sfintii Tai Apostoli aceasta slujba adevarata, așa primeste și din mâinile noastre, ale pacatosilor, aceste daruri întru bunatatea Ta, Doamne, pentru ca, învrednicindu-ne a sluji fara prihana la sfântul Tau jertfelnic, sa aflam plata credincioșilor și înteleptilor iconomi, în ziua cea înfricosatoare a rasplatirii Tale celei drepte".

Sunt evocati dreptii Vechiului Testament ale caror jertfe au fost primite: Abel, Noe, Avraam, Moise, Aaron și Samuel. Jertfele lor au fost chipuri ale jertfei celei adevarate adusa de Hristos și încredintata spre slujire Sfintilor Apostoli. Liturghia se descopera astfel ca împlinire a chipurilor Legii Vechi și actualizare a jertfei lui Hristos, conținuare a slujirii adevarate a Apostolilor.

În final se revine la tema învrednicirii scotându-se înca o data în evidenta responsabilitatea slujirii la Sfântul Jertfelnic pentru care vom da raspuns în ziua judecatii, rugându-ne sa fim asemenea iconomului credincios care a împlinit voia Stapânului (Luca 12, 42-44)

............................................................

Ectenia cererilor

Dupa asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa diaconul, sau în lipsa acestuia preotul, cheama poporul prezent în biserica la rugăciune printr-o serie de îndemnuri cunoscute sub numele de ectenia cererilor. Aceasta ectenie nu a fost de la început aici în forma de azi, dar a patruns destul de devreme, marturiile din secolul al VIII-lea dovedind prezenta ei. Practic ectenia este alcatuita, dupa formula introductiva, dintr-o cerere pentru daruri, trei îndemnuri preluate din ectenia mare și ectenia cererilor propriu-zisa la care poporul se asociaza cu raspunsul Da Doamne!.

Sa plinim rugăciunea noastra Domnului.

Ectenia precum și rugăciunea punerii înainte reprezinta o plinire a ritualurilor Intrarii mari prin care ne pregatim pentru aducerea sfintei jertfe. Formula introductiva ne atrage atentia asupra acestui lucru și, de asemenea, ne îndeamna sa ridicam rugăciunea la desavârsire.

Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam.

Poporul din biserica este îndemnat sa se asocieze rugăciunii punerii înainte rostita de catre protos în altar prin cererea ca Cinstitele Daruri care au fost puse înaintea Domnului pe Sfânta Masa sa fie primite de Acesta. Iar primirea lor înseamna salasluirea Sfântului Duh, în urma invocarii Lui în timpul anaforalei, peste clerici, peste daruri și peste tot poporul, prefacând darurile și adunarea în Trupul lui Hristos.

Pentru Sfânta Biserica aceasta și pentru cei ce cu credinta, cu evlavie și cu frica lui Dumnezeu intra într-însa, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa fim izbaviti noi de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia, Domnului sa ne rugam.

Apara, mântuieste, miluieste și ne pazeste pre noi, Dumnezeule, cu Harul Tau.

Prin aceste trei cereri preluate din ectenia mare rugăciunea pentru primirea Cinstitelor Daruri conținua în mod firesc cu rugăciunea pentru poporul care este adunat în biserica, pentru cei care cu credinta, cu evlavie și cu frica lui Dumnezeu au venit sa primeasca Duhul Sfânt și sa se uneasca cu Hristos aducând sfânta jertfa. Cunoscând dragostea nemarginita a lui Dumnezeu, ne încredintam purtarii Lui de grija pentru a fi izbaviti de toata rautatea.

Ziua toata desavârsita, sfânta, în pace și fara de pacat, la Domnul sa cerem.

Într-unul din ultimele sale cuvinte adresate obstii mânastirii Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia, Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, sintetiza experienta sa duhovniceasca și întreaga tradiție filocalica aratând ca scopul vieții noastre este de a cauta caile care duc la cunoasterea existentiala a Dumnezeului personal facând experienta vieții în El. Depasind logica noastra, în Hristos înțelegem ca Dumnezeu ne-a creat spre a deveni posesorii vieții Lui vesnice, fara de început, spre a deveni asemenea Lui pâna la identitate, nu dupa fiinta ci în har, într-o comuniune deplina cu El. Acest program al teologiei celei mai înalte îl putem pune în practica începând chiar de astazi, facând ca în fiecare zi preocuparea noastra sa fie a nu pacatui. Nefacând pacatul ne curatim mintea, inima și întreaga noastra fiinta de întunericul pacatului, devenind în stare sa simtim nemijlocit ce anume vine de la Dumnezeu. Punând zilnic în rugăciune preocuparea noastra de a nu mai pacatui, gasim calea cea adevarata care ne duce la cunoasterea existentiala a lui Dumnezeu.

Biserica, prin slujbele sale, exprima acest adevar atât de simplu și, în acelasi timp, atât de profund și anume ca calea spre cunoasterea lui Dumnezeu consta în staruinta zilnica de a nu pacatui, rânduind sa ne rugam în fiecare zi pentru aceasta. Rugăciunea ?Învredniceste-ne Doamne în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat sa ne pazim noi? este un exemplu în acest sens. Ectenia cererilor exprima acelasi lucru: rugăciunea ca ziua întreaga sa o petrecem fara de pacat, în pace, facând astfel din ea o zi sfânta, desavârsita. E în acelasi timp o atentionare asupra zilei de acum, acel astazi în care se lucreaza mântuirea și asupra caruia Hristos ne îndeamna sa ne concentram toata atentia: ?ajunge zilei rautatea ei? (Matei 6, 24). Este binecunoscuta viclenia diavolului care ne amageste sa amânam mereu (?mâine nu astazi?) momentul pocaintei. De aceea Biserica, ne îndeamna ca ziua de astazi, sa-I cerem Lui Dumnezeu și sa ne straduim noi însine, a o face sfânta, desavârsita, fara de pacat.

Înger de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor și trupurilor noastre, la Domnul sa cerem.

Sfântul Ioan Gura de Aur arata în omiliile sale ca acest înger de pace pe care îl cerem este chiar îngerul pazitor care ne însoteste pretutindeni. Mântuitorul însusi ne încredinteaza de existenta îngerului pazitor: Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri. (Matei 18, 10). Îngerul pazitor este un ajutor de nadejde pe care Domnul ni-l da în straduinta noastra de a nu pacatui. Ne rugam ca îngerul pazitor sa ne fie credincios îndreptator adica sa fie întotdeauna cu noi îndreptându-ne pe calea cea strâmta care duce în Împaratia lui Dumnezeu. Ne rugam sa ne fie pazitor atât sufletului cât și trupului, pazindu-ne de pacatele care ne duc la pierzare dar și de tot raul care se poate abate asupra noastra. Si ne rugam ca îngerul nostru pazitor sa fie un înger al păcii, un înger care sa aduca pacea în sufletul și în jurul nostru eliberându-ne de razboiul și tulburarea pe care o aduce diavolul.

Mila și iertare de pacatele și de gresealele noastre, la Domnul sa cerem.

În nazuinta noastra de a nu pacatui, de a face din fiecare zi o zi fara de pacat sub ocrotirea îngerului pazitor, ne gasim pe noi însine pacatosi având nevoie de mila lui Dumnezeu. Îndraznim sa-i cerem iertarea pacatelor stiind iubirea Lui nemasurata fata de oameni.

Cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii, la Domnul sa cerem. Cerem pace lumii pentru ca pacea este mama tuturor lucrurilor bune, fundamentul bucuriei și ne încredintam iubirii lui Dumnezeu, rugându-L sa rânduiasca El cele bune și de folos sufletului, adica cele ce sunt spre mântuire.

Cealalta vreme a vieții noastre în pace și întru pocainta a savârsi, la Domnul sa cerem.

Ne rugam ca cealalta vreme a vieții noastre sa o petrecem în pocainta care aduce pacea în suflet. Aceasta petrecere întru pocainta a vieții nu este o perspectiva sumbra ci, din contra, îmbucuratoare daca avem o înțelegere justa a pocaintei. Dupa cum arata parintele Rafail Noica pocainta nu trebuie înteleasa la nivel moralist, ca o "miorlaiala pentru boroboatele savârsite". Pocainta este dinamica catre vesnicie, ?zvâcul launtric al unui suflet care întrezareste ceva din realitatile duhovnicesti și tânjeste dupa ele? exprimat de luminânda Saptamânii Mari: ?Camara Ta Mântuitorule o vad împodobita și îmbracaminte nu am ca sa intru întru dânsa??.

Pocainta începe cu viziunea pacatului. Potrivit parintilor Bisericii a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor. Pocainta este un nepretuit dar ce s-a dat omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne creeaza din nou dupa cadere. Pocainta este revarsarea inspiratiei divine asupra noastra, cu puterea careia noi ne înaltam la Dumnezeu, Tatal nostru, pentru a trai împreuna cu El viața vesnica în lumina iubirii Sale. Prin pocainta se savârseste îndumnezeirea noastra. Darul acesta a devenit posibil prin rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani, prin moartea Lui pe Golgota și prin Învierea Lui.

Sfârsit creștinesc vieții noastre, fara durere, fara rusinare, în pace, și raspuns bun la Înfricosata Judecata a lui Hristos, sa cerem.

Ultima cerere ne pregateste pentru momentul trecerii din aceasta viața, moment esențial în existenta noastra pentru ca în starea în care ne va afla sfârsitul, în aceea vom ramâne în veci. De aceea ne rugam ca sfârsitul nostru sa fie creștinesc, împreuna cu Hristos și marturisind credinta în El. Constienti de neputintele noastre cerem ca sfârsitul sa ne fie fara durere, fara o durere fizica mai presus de puterea noastra, dar mai ales fara durerea de a ne vedea lepadati de Dumnezeu. Ne rugam apoi ca sa nu fim rusinati atunci când se vor deschide cartile constiintei și toate faptele și gândurile noastre vor fi vadite, ci sa dam un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Acest raspuns bun nu e o dibacie avocateasca ci raspunsul unei vieti traite în pocainta cu constiinta pacatoseniei proprii.

Pre Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, de Dumnezeu Nascatoare și pururea Fecioara Maria cu toți sfintii pomenindu-o, pre noi însine și unii pre altii și toata viața noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.

Ectenia cererilor reprezinta un adevarat program de viața duhovniceasca pentru fiecare credincios în vederea unui ?raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos? și pentru a putea ramâne de-a pururi uniti cu El. Gândul la judecata finala este un imbold ca, având exemplul și ajutorul Maicii Domnului și al tuturor sfintilor pre noi însine și unii pre altii și toata viața noastra sa o daruim lui Hristos prin pocainta.

Cu îndurarile Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Carele bine esti cuvântat, împreuna cu Preasfântul și Bunul și de viața facatorul Tau Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Ecfonisul care încheie ectenia subliniaza faptul ca împlinirea tuturor cererilor noastre este posibila numai cu îndurarile Fiului lui Dumnezeu, Care Si-a dovedit dragostea fata de noi prin Întruparea și Crucea Sa.