Unde dacă nu într-o inimă zdrobită ar putea Domnul Hristos să intre?

O, Hristoase! Chiar pereții închisorii părură să se
clatine deodată; și cerul de deasupra capului meu
precum o cască de oțel fierbinte se făcu;
și deși eram un suflet suferind, durerea mea nu-mi mai spunea nimic.
Știam numai ce gând la pânda îl făcea să-ntindă pasul și
de ce privea, adânc, plictisitoarea limpezime a zilei; omul
ucisese ce iubea; el de-aceea trebuia să moară.
Totuși fiecare om ucide ceea ce iubește
și fiecare știe asta: unii o fac cu o privire grea de ură, alții cu buze pline de cuvinte blânde,
lașul cu un sărut, cel curajos cu sabia.
Unii își ucid iubirea când sunt tineri, alții când sunt bătrâni,
unii o sugrumă cu mâinile Dorinței, alții cu ale Aurului: cei mai buni se-ajută de cuțit, căci morții se răcesc atât de repede.
Iubim prea multă vreme, sau prea puțin, vindem iubirea sau o cumparăm;
uneori nelegiuirea o înfăptuim cu multe lacrimi și câteodată fără un suspin,
căci fiecare dintre noi ucide ceea ce iubește și cu toate-acestea nimeni nu-i dat morții.
Și fiecare dintre inimile omenești ce se zdrobesc într-o
curte sau o celulă de-nchisoare
este asemeni unei casete sparte care-și dăruie comoara Domnului
și umple cu parfum de nard din cel mai prețios întinata locuință a leprosului.

O, fericiți cei ale căror inimi se pot zdrobi câstigând astfel pacea iertării!
Cum altfel ar putea să-și urmărească omul planul său și sufletul să-și curățească de păcat?
Unde, dacă nu într-o inimă zdrobită ar putea Domnul Hristos să intre?


traducere: Dan Verona