Pe masura ce se scurge vremea si curg mesajele imi dau seama ca sunt un strain perfect.
Imi pansez ranile cu gandurile mele pe care le strig catre lume, incercand sa maschez un urlet de durere.
Tot ceea ce obtin este o palida compatimire din partea semenilor mei. Toti imi apar la fel de suferinzi: cu rani supurande, cu suflete fracturate, cu zambete stirbe, cu vise sasii. Da, straine perfect, te credem, dar n-avem ce-ti face si noi cautam acelasi spital sau poate ospiciu. Nimeni nu are curajul sa se vindece singur, necum sa-si vindece semenii. Si totusi vindecarea e in noi. Leacul e sa nu fim straini perfecti...