Urăsc noile trenuri. Noile vagaoane de inter-city, săgețile albastre, metrourile noi și chiar noile tramvaie rapide. Versul “ viața este doar un tren lent”, își pierd foarte mult din semnificație la contactul cu aceste “reușite ale tehnologiei”, care nu reprezintă altceva decât o nouă dovadă că avansarea tehnologiei curmă din rădăcini orice urmă de non-material pe care o mai aveam unii dintre noi. Să luăm spre exemplu noile vagoane de metrou. Primul contact cu ele este orbitor, la propriu, deoarece beneficiază de un sistem de iluminat pe care doar în baie îl mai întîlnești. Seamănă cu lumina reflectoarelor pe care le vezi în filmele polițiste americane, atunci când sunt interogați suspecții. Apoi restul vagonului este făcut parcă pentru a stimula contactele inter-umane, fie ele vizuale sau fizice. Contactele vizuale se realizează cu foarte multe persoane, ori care trec de la un capăt la altul al trenului pentru a ajunge la locul pe care vor să-l ocupe, ori prin faptul că nu mai există o delimitare a vagoanelor și astfel se poate vedea tot spațiu de depozitare. Această lipire a vagoanelor într-unul singur dă senzația de leg care se făcea la viermi între orificiul bucal și cel anal.
Contactul fizic este de neevitat. În primul rând scaunelor le lipsește spațiul dintre ele, punându-i pe cei mai corpolenți să se așeze practic pe cel de lângă. În picioare dacă ajungi să stai o să constați că barele de sus s-au înălțat și că nu mai ajungi la ele, singura modalitate de a te ține de ceva rămân acele curele de care te atârni și din cauza cărora la orice frânare sau accelerare te mângâi de colegul de drum. Această socializare, forțată, prin contact nu este singulară ea se regăsește la așa zisele săgeți albastre. Acolo ești obligat să stai genunchi în genunchi și ochi-n ochi atăta timp cât durează călătoria.
Lucrul care mă deranjează pe mine cel mai mult este faptul că în noile trenuri nu se mai aude acel zgomot sacadat dar de spațiile din șine și pe care-l imitam atunci cănd eram mici, când vroiam să redăm mersul trenului. Mie-mi place să visez când merg cu trenul și ajunsesem să fiu precum câinele lui Pavlov, când auzeam zgomotol sacadat al metalelor ciocnindu-se începea și mintea mea să fugă. Încă mai cred că acel sunet avea puteri foarte mari asupra oricui. Era zgomotul continuu ce devenea surd, la un moment dat, ce asigura liniștea gândului ce avea să se elibereze în singurătatea unei călătorii. Poate preferați comfortul unei călătorii moderne, dar eu am copilărit și am avut cele mai frumoase amintiri în trenurile personale, așa că sper să nu le schimbe măcar pe acelea. Vreau să am libera alegerea să socialize sau nu cu cineva.