agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1899 .



Prin ochii copiilor
personals [ Journal ]
lui AlinuÈ™

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Sofi ]

2007-05-14  | [This text should be read in romana]    | 



Fetița îmi făcea cu mâna. Era mereu acolo, la aceeași fereastră deschisă spre lume, o vedeam în fiecare dimineață. Bine, recunosc, nu mă simpatiza pe mine în mod deosebit, făcea cu mâna tuturor trecătorilor care o priveau, chinuită de o plictiseală teribilă. Mai târziu aveam să aflu că era foarte bolnavă, biata de ea, că sistemul ei imunitar n-ar mai fi suportat o infecție, nici măcar o răceală banală și că n-avea voie nici să iasă din salon, nici să se joace cu alți copii.

Nu știu ce m-a apucat să o caut, într-una din zilele acelea. M-am gândit că nu mă costă nimic, mai urc și eu un etaj în plus, o caut în toate saloanele și trebuie s-o găsesc. Cumva. "Oricum, e practica de vară, n-o să-mi simtă nimeni lipsa", pentru ca medicii responsabili de practica dintr-un oraș mic, departe de Universitate, nu sunt obligați și nici nu sunt mulți cu simț didactic, să se ocupe de studenți. Nu sunt foarte interesați nici în centrele universitare...

În fine, am găsit-o. Fetița era superbă, cu ochi limpezi și lucioși, așa cum au copiii. Încercănată. Slăbuță. Zâmbitoare. Bine crescută. Și singură, într-un salon cu două paturi. M-am jucat cu ea și am vorbit, am desenat prințese până a venit mămica. Mai târziu vizita, doctorul, asistenta și foile de observație. N-am îndrăznit să întreb asistenta: "Ce are fetița?". Mi se părea deplasat, eu n-aveam ce căuta acolo, nu eram repartizată la pediatrie, așa că am tras cu ochiul în foaia ei de observație: L.A.L. la diagnosticul secundar. Internată probabil pentru altceva, dar n-am putut să citesc tot.

"Știi ce înseamnă asta, domnișoară?"

"Nu, nu știu, domnule doctor..." apoi am bălmăjit scuza patetică și comună a tuturor studenților din anul I si II întrebați despre noțiuni pe care le află mai târziu, aceste întâmplari devenind motive de reeditare a jenei și încurcăturii: "N-am făcut încă asta..." sau "Asta facem în anul următor..."

"Da' sângele l-ați făcut? Bine, atunci îți zic eu ceva, de la ce vine prescurtatrea, și până mâine citești tu restul, măcar așa, să ai idee, chiar dacă n-o să înțelegi... E leucemie acută limfoblastică. Asta știi ce e, nu?" Am dat din cap, că da, știu, adică am idee.

"Bun, deci discutăm mâine despre asta, dacă vrei să reții ceva". Și a plecat. Cum a ieșit cu mama pe ușă, am rămas doar eu cu fetița.

"De ce te-ai supărat?" mă întreabă, foarte senină.

"Nu m-am supărat. Mă gândeam..."

"Știi că domnu' doctor a zis că sunt vedetă față de boala mea?"

Am privit-o prostită.

"Da, că inșidența bolii e mai mică decât mine! Mai puțini copii decât anii mei au ce am eu. Așa că sunt vedetă!"

"Mda, și..." Apoi am avut cel mai stupid gând care mi-a trecut vreodată prin cap: "Normal că e vedetă, pentru că, odată cu ea, alte câteva zeci de mii de copii din întreaga lume, absolut aleator, sunt sănătoși."

M-am așezat lângă ea, pe pat, îmi venea s-o strâng în brațe, să nu-mi mai fie rușine de gândul meu, pentru că eu nu cunosc restul de câteva zeci de mii de copii, ci doar câțiva copii. Și pe ea. Voiam să-i spun să nu-i fie frică, (altă tâmpenie, mie îmi era frică pentru ea, copiilor nu le e chiar așa de frică, pentru că nu știu la ce renunță) dar m-am mulțumit să-i așez părul după urechi. "In-ci-den-ță, măi."

În copilărie, ieșeam forțată la joacă. Preferam să visez cu ochii deschiși, să urmăresc minute în șir gâzele care mișunau prin ghivecele mamei, mirându-mă nu de existența lor, ci de faptul că EU le pot vedea. Câteodată, dădeam drumul la robinetul din baie în așa fel încât curgerea să nu fie turbulentă, ci lină, continuă, (nu vă strâmbați, că abia în facultate, la Biofizică, la Hemodinamică, mi-am însușit diferența dintre curgerea turbulentă și cea continuă și aceste două noțiuni, dar în copilărie nu țineam să îmi definesc, nu descriam, ci observam fenomenul ca atare). În curgerea lină, apa poate să formeze o pânză pe smalțul chiuvetei, iar eu puneam un deget în calea apei: după degetul meu se forma un "V", ca după orice baraj, dealtfel, iar mie îmi plăcea să-l privesc și atât.

De cele mai multe ori, închideam gândaci în borcane cu filet, pe care le lăsam pe pervazele cele mai însorite. Din oră în oră mă mai uitam la ei să văd dacă au rămas fără aer și au murit, dar trecea și o zi, și două, și tot mișcau. Mureau fierți în abureala borcanelor, nu asfixiați. Mereu rămânea un rest de apă pe fund, eu aveam mâinile mici și îmi era teamă să nu rămân ca maimuța din poveste cu pumnul în borcan, dacă aș fi încercat să le șterg.

Priveam. Nu puneam întrebările enervante ale celor mai mulți copii ("mami, dar de ce..."," tati, dar ce face...", "buni, ce e asta..." ). Eram mai degrabă tăcută, sau așa mi s-a spus, eu nu-mi amintesc mare lucru, decât încăpățânarea cu care voiam să observ anumite lucruri, gâze, animale, oameni și, indiferent ce auzeam sau ce vedeam, trăgeam concluziile mele, apoi încercam să verific dacă sunt adevărate, într-un fel sau altul... ("experimentele" cu gândacii le făceam pentru că auzisem că nu se poate trăi fără aer).

Era greu să mă urnească cineva din preocupările mele. Eram o "soră mai mare", deci se presupunea că trebuie să dau un exemplu, mă obligau să "iau și eu aer", " să stau la soare, să crească oasele" și s-o păzesc pe soră-mea de buclucuri, să mă joc prin curțile prietenilor de familie mai norocoși decât noi, care locuiam la bloc, iar când nu se putea la ei, prin spatele blocului, cu preșul (purtat pe spinare, târât pe scări) și cu păpușelele. Niște păpușele pe care le-am găsit după ani tot la fel de chinuite de degetele mele de copil, tot mâzgălite și cu hăinuțele o idee mai murdare decât le știam...

Cunoșteam și alți copii. Sora mea îi știa pe toți, îi ține minte și acum. Eu nu mi-i mai amintesc decât pe doi dintre ei, frate și soră. Petruța și soră-mea erau mai mici mai decât mine cu vreo doi ani, iar Alin era mai mare cu cinci ani decât mine. Petruța este pe undeva prin Spania, la muncă, doar sunt atâția plecați, soră-mea la București, iar Alin... A murit demult, într-o primăvară. Tot leucemie. Nu-l suportam când eram copii, pentru că ne batea pe toate trei, și pe mine, și pe soră-mea, și pe soră-sa, și toți copiii îl strigau, în frunte cu noi, "cârnăcior", dar în ziua aceea de practică m-am gândit pentru prima dată cu duioșie la el.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!