Imi amintesc ca o data, demult, a existat o zi in care cuvantul era tot ceea ce putea fi. Nu mai mult, nu mai putin. Dintr-un singur cuvant, cu un singur cuvant puteam da viata pentru ca atunci sincronizam in absolut cu adevarul, iar adevarul este tangent creatiei.
Totul era atat de simplu si nimeni nu broda in jurul cuvantului , pe atunci nu stiam ca se poate. Ne intelegeam unii pe ceilalti pentru ca nu aveam nevoie de inselaciune. Cu timpul am invatat, so ca un viciu, minciuna s-a alipit existentei noastre, aliata cu egoismul si de atunci totul s-a pierdut.
Trebuie sa invat noul limbaj unde cuvantul si-a pierdut intelesul propriu, unde nimic nu este ceea ce pare. De ce a trebuit sa invatam din nou sa vorbim ? Inainte intelegeam mai mult. Prea mult spatiu si timp imi ocupa acum dezvoltarea noului limbaj. Si pentru ce ? Pentru ca in final sa rezlizez ca nu are nici un sens. Nu vreau sa invat din nou sa vorbesc.
Oare toti am uitat cum era ?
Acum degeaba vorbim, ne-am obisnuit sa nu intelegem si poate doar privirile ne-ar mai salva.
Suntem mai singuri decat la inceput dar este prea tarziu. Toti am adoptat cultura noului cuvant car enu inseamna nimic. Nici noi nu ne mai intelegem, nu mai cunaostem nimic, am ajuns sa ne mintim din obisnuinta nu ne mai putem schimba.
Undeva ascuns zace cuvantul vechi. Poate si el vrea sa minta, sa nu mai fie singur. daca si el se pierde de sine, ce mai ramane? Nu mai ramane nimic ...
Dar si eu mint, de ce m-ati crede ?
nici eu nu mai stiu acel cuvant ...