săptămâni vagi, cu sâmburi erogeni pe ceafă
și cearceafuri risipite-n ploi măcinătoare
mă-ncolăcesc pe rând
în zimți de sunete.

clipocești apăsat
la poarta unor meri nefructifiabili
prea strâmbi să n-aibă secole-nspinare
și mult prea tineri să-mi fie de-o seamă.

gânguresc pruncii ogorului
și scâncetele fluturilor mă orbesc de singuratate:

nu te cred!
îmi spui că viața va veni și ea, că e pe drumul cel bun,
că dintr-o clipă-n alta mă voi scurge
și resorbi-n ființă,
că pereții mei de frunzărite scoici –
delimitarea visului – sunt doar coperți mai vechi
ca noaptea...
nu te cred!

am deșertat caravana orologiilor
ce-mi sugrumau retinele
și-am ațipit,
pe colțul pasării bolnave...