Am vrut de multe ori s-o fac, dar sunt prea lasa, mi-e frica. Azi, acum, in clipa asta e momentul, iar eu sunt mai hotarata ca oricand. M-am gandit chiar si la modul in care ar trebui s-o fac. Nu pot folosi lama cutitului si nici streangul. Ce n-as da sa am un pistol la indemana. E cel mai simplu mod de a o face. Il pui la tampla, inchizi ochii si … bum! Gata! Intr-o fractiune de secunda se termina. Stiu … e greu sa apesi pe tragaci. Multe ganduri iti trec atunci prin minte, amintiri, intamplari, motive pentru care ar trebui s-o faci sau nu. Probabil atunci comiti greseala vietii tale. Te gandesti la cei ce vor plange pentru ei de fapt nu pentru tine caci fii sincera, macar acum in ultima clipa, de cate ori ai plans un mort pentru ce i s-a intamplat lui? Ai plans pentru ca ai ramas singura, nu te mai iubea nimeni asa cum o facea el, ai ramas fara un sprijin moral, financiar sau oricare alt motiv egoist. Dar asta esti tu, o egoista. Intrebarea e … merita sa mori pentru atata lucru? Viata e pretioasa asta o stiu, de aceea trebuie sa hotarasc acum daca s-o fac si pentru ce. Imi pun gandurile pe hartie si dupa ce termin o voi citi de cel putin trei ori sa vad daca am omis ceva. In clipa in care voi lua o decizie, nimic si nimeni nu ma va opri.
Incerc sa-mi dau seama ce ma supara dar nu reusesc deoarece paharul a dat pe afara iar eu am uitat multe picaturi cu desavarsire. Nu sunt nefericita dar nici fericita. Iubesc viata si-mi place s-o traiesc asa cum e. Dar oare o merit? La fel ca toti oamenii am dorinte pe care mi le pot indeplini, si dorinte pe care nu mi le pot indeplini din motive obiective. Banii. As fi gata sa renunt la toate, fie ele arzatoare sau banale dar ele ma fac sa sper, si sperand traiesc nebagand in seama toate rautatile care-mi ies in cale. Imi place sa cred ca eu imi ating toate scopurile. Dar o fac prin orice mijloace. Cand nu reusesc, sufar si ma intreb cu ce-am gresit. Am ajuns chiar sa fur si sa mint, eu care nu suport hotii si mincinosii. Am ajuns ceea ce urasc mai mult. Poate intr-un fel chiar am innebunit. Adica, sa fim seriosi, ce om normal la cap se gandeste la sinucidere. Macar de frica lui Dumnezeu. Asta ma irita cel mai mult, faptul ca-mi dau seama ca e ceva in neregula cu mine si nu fac nimic pentru asta. Poate sunt doar paranoica. Mi se pare ca sunt persecutata, ca nimeni nu ma place iar familia ma uraste. Asta e problema mea, familia. Odata, o buna prietena mi-a spus ca familia nu este locul in care gasesti fericirea si bucuria. Este un loc in care imparti suferinta cu cei dragi. Un loc in care-ti gasesti linistea interioara si-ti impaci sufletul cu ideea ca viata este o provocare, este dificila si in acelasi timp un dar pretios. Familia mea ma iubeste neconditionat, sunt sigura de asta. Si eu pe ea. Atunci, de ce fac membrii acestei familii sa sufere? Nici eu nu-mi dau seama. Poate in asta consta nebunia mea. Ce om normal confunda ura cu iubirea sau invers. Am incercat sa le deosebesc dar nu pot. Mi-as da viata pentru familia mea, dar atunci de ce ma port asa urat, de ce simt cateodata o ura atat de puternica cum imi invadeaza fiecare celula, fiecare nucleu de-mi vine sa pun mana pe cutit… Ce om normal doreste moartea semenilor sai? Oare familia ma sufoca cu prea multa iubire? Unde oare am mai auzit o asemenea tampenie? Imi doresc atat de mult sa ma desprind din sanul familiei si sa-mi intemeiez eu una numai a mea asa cum am visat din totdeauna in care sa fac eu regulile. Dar merit eu oare sa am familia mea cand ma port ingrozitor cu cea pe care o am deja? E un proverb care zice sa nu dai vrabia din mana pe cioara de pe gard. Ma hranesc cu vise si-mi creez lumi interioare in care eu sunt centrul universului. Nu mai diferentiez realul de imaginar si de fictiune. Si imi place sa traiesc asa.
Imi pare rau pentru toate vorbele urate pe care le-am trantit in momentele de furie dar orice as face, oricat as incerca sa sterg amintirile astea din memoria noastra, urmele raman si afurisitele ies la iveala tocmai in momente de cumpana. In momentele in care ar trebui sa fim unite, atunci parca-si baga Necuratu’ coada si ne dezbina si mai mult. Ce rezolv oare prin sinuciderea mea? Nimic, dar sunt prea lasa, nu vreau sa-ncerc mai mult. Gasesc scuze: sunt prea obosita, si ele au vina lor. Dar nu e adevarat. Eu am puterea de a aduce pacea si armonia in familie sau pot insamanta ura si invidia. Calea aleasa de mine e gresita ca de obicei. Dar cand ma uit in jur, toate caile mi se par rele. Pe care s-o aleg? Sa dau cu banu’? Sa ma gandesc … care o fi mai putin rea?
Mereu am considerat ca am un suflet bun, capabil sa-si iubeasca semenii, capabil de lucruri mari. Credeam ca toti ma plac. Adica, ce motive ar fi avut sa n-o faca? Am vorbit frumos cu toti, nu i-am jignit, nu i-am facut sa se simta inferiori dar in schimb i-am tradat si i-am vorbit pe la spate apoi i-am privit in ochi si mi-a crapat obrazul de rusine. Sigur ca am incercat sa reabilitez lucrurile. Dar spuneti sincer, cum v-ar pica sa spuna cel mai bun prieten, dusmanilor vostri cele mai de pret secrete pe care i le-ati incredintat? Pai, stau si ma intreb care e cel mai mare dusman de fapt? Vorba aia “fereste-ma Doamne de prieteni ca de dusmani ma feresc singur”. Asa am ramas fara prieteni.
Am trecut si eu prin intamplari nasoale care m-au marcat si poate mi-au mutilat sufletul. Am gustat setea razbunarii fara a avea ocazia s-o potolesc dar am invatat sa iert. Poate asa ma va ierta si pe mine cineva, candva. E uimitor! Sa porti o ura in suflet de o viata. De fapt nu stiu daca aproape 19 ani inseamna chiar o viata desi altii au trait si mai putin. In fine, nu asta conteaza, ceea ce voiam sa spun era ca dupa ce o viata intreaga am urat, e incredibila senzatia pe care o ai in clipa in care zici “setea de razbunare mi-a trecut, ii iert pe toti”. Cine pe cine iarta? Eu pe cei ce mi-au gresit , dar cum ma impac cu gandul ca eu am gresit? Si totusi mai sper. Am observat ca atunci cand ierti, intr-un fel te simti iertat. Chiar si o persoana atat de rea ca mine poate fi iertata dar asta inseamna umilire pentru mine. Cel mai greu lucru, pe care nu l-am putut face niciodata din toata inima a fost sa-mi cer iertare. Cand am facut-o, a fost mai mult o gluma sau o necesitate. Cu riscul de a-i face pe cei din jur sa sufere nu am avut niciodata curajul sa spun “iarta-ma, stiu ca nu merit si totusi…”. Mai degraba am plans pana mi-au secat lacrimile. Am analizat situatiile de genul asta prin care am trecut si singura concluzie la care am ajuns a fost orgoliul. Sunt prea mandra iar viata mi-o plateste. Probabil ma cred invincibila, superioara din toate punctele de vedere, ma cred desteapta si inteligenta, talentata chiar cand de fapt valorez mai putin decat cel mai josnic om din lume cu toate calitatile si defectele mele.
Tocmai de aceea cred ca nu merit sa traiesc. Am incercat de multe ori s-o fac dar mi-am mai dat o sansa, si inca una, si inca una pana acum. Am citit in Biblie ceva legat de iertare in care un om il intreba pe Iisus de cate ori sa-si mai ierte semenul care i-a gresit, oare de sapte ori? Raspunsul a fost de inca 70 ori 7 ori. Dar cel mai greu e sa ne iertam pe noi insine. Oamenii sunt lasi, daca ar face asta ar insemna sa accepte ca au gresit. Eu am acceptat asta dar nu ma pot ierta. E in natura noastra sa gresim si sa iertam, sa incercam sa ne indreptam si sa-i indreptam si pe cei care au pasit stramb. Ne-am dezumanizat in asa hal incat nu mai vedem dincolo de nevoile si dorintele noastre egoiste. Stau si plang soarta oamenilor si a mea, plang pentru toti dar nu e suficient. Pot incerca sa ma schimb si odata cu mine sa-i schimb in bine si pe cei din jurul meu ca si ei la randul lor sa-i poata schimba pe cei din jurul lor. Dar cum sa fac asta cand eu am ales calea usoara, cea a sinuciderii? Prin moartea mea nu fac decat sa-i intristez, sa-i fac sa sufere mai mult pe cei apropiati. Iar daca am “norocul” si ajung la stirile de la ora 5 unde apar toate nenorocirile iar a mea n-ar mai conta pe langa celelalte, nu as reusi decat sa trezesc simpatia catorva persoane care s-ar gandi la varsta mea cea frageda si s-ar intreba ce motive am avut de am facut-o. Buna intrebare!
La inceput totul era confuz. Nu-mi dadeam seama de ce sunt suparata. Mi se parea ca nu aveam nici un motiv si totusi ma gandeam la sinucidere. Motivul este ca sunt prea rea. Nu merit sa traiesc, nu merit nimic din ceea ce primesc sau ce fac ceilalti pentru mine. Ce mai conteaza un suflet rau in minus? Chiar ar fi bine, nu? Dar viata nu ne este data pur si simplu cu drepturi de proprietate. Exista cineva sau ceva care decide cine merita si cine nu merita sa traiasca. Puteti sa-i spuneti cum vreti, nu conteaza, important e ca exista si ia decizii pe care noi nu avem voie sa le luam. Daca traiesc inseamna ca exista un motiv, daca nu-l stiu inseamna ca trebuie sa mai caut. Poate totusi nu sunt lasa ca nu am curajul sa ma omor ci lasa pentru ca nu am curajul sa traiesc.
Majoritatea sinucigasilor o fac repede sub impulsul unei nebunii trecatoare. Eu nu sunt ca ei. M-am gandit bine si am ajuns la o concluzie simpla: nu merita. De fapt stiam ca voi ajunge aici si poate intr-un fel de aceea am vrut si eu s-o fac repede, sa nu am timp de gandire. Eram tulburata si cand nu gandesti limpede, in orice situatie ai fi, poti face un pas in urma si sa privesti imaginea in ansamblu.
Sufletul meu renaste, respira si se bucura din nou de viata. Si cand ma gandesc, era sa fac cea mai mare prostie. Am redescoperit sensul vietii si asta doar pentru ca am stat o clipa si mi-am reevaluat sentimentele si motivele pentru care era s-o fac.