Era lansarea celei de-a șaptea cărți, „Lumini desculțe”. Sala roșie, cu oglinzi imense și mult bronz pe lemnărie a „Uniunii Scriitorilor”, era plină. În această aulă mumifiantă, conservatoare a unor prezențe erudite și fantomatice, îngrămădea în sine aceeași adunătură a condeiului care mă marcase încă de la debut. Un critic marcant, câțiva poeți contemporani marilor clasici, doi trei diletanți, câteva tinere speranțe, mulți gură-cască, un stelaj de șampanie și pișcoturile alcătuiau ambiantul în care recenzorul cărții îmi elogia progenitura. „Ovidiu Caragea, un poet al cuvântului activ contemporan...”. Lumina ce cădea prin fereastra din spatele meu pe chipurile auditoriului, îmi permitea analiza absentă a plictisului general. Criticul își ascundea căscatul în semnele aprobatoare a capului, mijindu-și ochii.
Nu mai țin minte ce am vorbit. Câteva cuvinte, adresate impersonal. Au urmat aplauze furtunoase, dezamorțitoare, oftaturi de ușurare și autograful pe cartea gratuită. „Maestre, sunteți un superb!”. Mi-am ridicat ochii, figuri identice. „Cine este asta?” m-a întrebat din priviri nevastă-mea, geloasă, ce trona la aceeași masă prezedințială, în calitate de fan înrăit și susținător moral. „Nu știu” i-am răspuns din sprâncene, „...să mor eu dacă știu!”. Gesturi elegante, idolatrizante, de înmânare a volumului pentru dedicații, zâmbete largi. Deodată –în orice întâmplare există un „deodată” percutant- o carte îmi zboară prin față, căzând pe masă cu un „pleasc” aidoma sunetului unui clovn ce cade de la trapez. Un tânăr prea tânăr, îmi zâmbește din jumătate de gură. „Maestre, o iscălitură pentru agonie”. L-am străfulgerat și i-am scris: Impertinentului și tânărului meu cititor, Agonie

VA URMA