Mica si singura. Priveste cuminte invazia de halate albe din salon. E obisnuita.
Eu nu. Nici colegii mei. Suntem stingheri si speriati. Moartea pluteste in aer. Medicina iti ofera certitudinea palpabila a mortii, iar un medicinist daca invata ceva pe parcursul facultatii atunci invata sa devina imun in fata acestei certitudini. Oamenii se transforma treptat in cazuri. Doamna x e ciroza din patul 5, domnul y pancreatita acuta din salonul 2. Dar aici... aici simti moartea in suflet. O simti ca pe o prezenta concreta, inevitabila care te sufoca. Nimeni nu are curaj sa intrebe. Toti zambesc cald, dar nu si din priviri.
O mama sta langa patul de spital. Aici unele mame sunt reticente, altele agresive, altele isi reprima orice fel de manifestari, sunt egale in priviri, cuvinte, gesturi. Aceasta e o exceptie de la regula: e calda, zambitoare, blanda.
In creierul meu, algoritmul anamnezei deja devenit reflex profesional s-a impotmolit iremediabil. Banala intrebare de inceput „ De ce v-ati prezentat la spital? „ mi se pare stupida, lipsita de orice sens. Si in mod cert nu sunt singura in dilema. Mama zambeste amabil si incurajator. Se cunoaste ca are experienta unor situatii similare. Preia initiativa.
-Are cancer. Cancer osos.
De cat timp?
-De un an...
Alte probleme?
-Metastaze la plamanul stang. Ne poate arata si radiografiile. Nu vrem sa le vedem?
NU.
-Da, desigur...
Articulatia coxofemurala e practic invadata in intregime.
-Doctorii spun ca nu poate fi operata inca. Si sansele ca sa ajunga intr-un stadiu operabil sunt tare mici. Din cauza metastazelor... Si-apoi daca o opereaza cum o sa mai mearga?! Vocea femeii se inmoaie. Ochii i se umplu de lacrimi. Se intoarce repede cu spatele. Nu trebuie sa o vada plangand.
-Cum te cheama?
Vocea imi e calda. La fel si ochii. Si totusi toate sunt atat de straine de mine.
-Izabela.
Izabela are ochii negri si mari. E tunsa scurt, baieteste.
-Cati ani ai?
Zambeste rusinata si isi coboara privirile. Doar opt. Ciudat... As fi putut sa jur ca are mai multi.
-Si de unde vii tu ,Izabela?
Din Targu-Jiu vine.
-Ca sa vezi... Acolo sta si bunica mea.
Izabela vine din orasul copilariei mele.
Unde mi-e profesionalismul? Tocmai eu, care am pretentii de perfectionista. Nu trebuie sa te implici, trebuie sa iti pastrezi luciditatea- e o regula peste care nu se trece.
Dar Izabela are o casa in Targu-Jiu si doi frati mai mari. Privirile mamei se incalzesc. Merge la scoala si invata bine. Nu prea ii place matematica...
-Acum trebuie sa plec. Trebuie sa mai vad si alti copii.
Izabela tace. Zambeste in continuare. Intelege.
Plec. Mai sunt si alte cazuri de vazut. Nu avem decat o zi de stagiu pe sectia de oncopediatrie si trebuie sa vedem tot ce se poate vedea.
In sfarsit ultimul salon. Trebuie sa ajungem la sala de mese- acolo vom discuta patologia de pe sectie cu sefa de lucrari. O colega ma bate usor pe umar.
-Cineva vrea sa-ti mai spuna ceva...
In usa primului salon statea Izabela.
Mama imi marturiseste complice.
-A prins drag de dumneavoastra... Hai , nu-i spui domnisoarei doctor?
Izabela insa nu are nevoie de incurajari. Vroia sa-mi spuna ca atunci cand va fi mare o sa se faca doctorita.
Zambesc.
Si Izabela zambeste.
Ea intelege.
Eu nu.