Tot ceea ce pot face ca sa uit este sa-mi ascund visele intr-o coaja de nuca si sa le ingrop in lutul cu miros reavan de primavara; si sa trec peste neputinta ajungand cumva sa simt iarasi ca trupul meu inert, acoperit de ultimii fulgi ai iernii si de muschi putred, este strabatut de un suflu viu. Sa se topeasca atunci gheata ce-mi cuprinde inima ca o carapace si sa mi se coloreze obrajii ca trandafirii roz ai unei toamne trecute. Sa-mi treaca prin par vantul naravas si sa-mi incalceasca in el fire de iarba, lacrimi, bucati de noapte si suspine ratacitoare pe claviatura valurilor marii.
Sa ma priveasca renascand Soarele, in lumina de rugina aurie a apusului. Sa-mi gadile talpile Nisipurile Timpului, sa ma acopere cu picaturi sarate si alge reci ca soparlele.
Sa-mi ranesc picioarele si mainile in colturile stancilor si sa strig de fericire ca mai am putere sa sufar.
Sa ma fac una cu marea in furtuna, sa ma imprastii in nemarginirea ei.
Sa ating stelele si sa-mi ramana in palma un colt al stelei mele, sa-l pastrez ca marturie a trecutului pentru mai tarziu.
Sa izbucnesc in hohote de plans si ecoul sa aduca un zgomot asemanator rasului pentru ca sa realizez inca o data ca lumea nu este ceea ce pare.
Sa uit de mine si de lumea intreaga si doar sa astept ca imensitatea albastrului de deasupra mea sa ma pietrifice si sa-mi dea o farama de nemurire.
Sa ma scufund in ceata de seara si sa fiu o nulitate. Sa sorb o picatura de ploaie si sa-mi umplu plamanii cu aer curat. Sa-mi mangai sufletul zgariat si sa alin plagile infectate cu virusul ignorantei si rautatii. Sa ma privesc in oglinda pei si sa accept senina imaginea, sa invat sa o iubesc neconditionat.
Sa-mi infig in creier o creanga din copacul egoismului si sa o ingrijesc, ca sa prinda radacini si sa inverzeasca. Rodind, crenguta va da roade otravitoare care vor tine dparte orice fiinta.
Sa nu-mi doresc altceva decat singuratate si liniste desavarsita.
Sa ma confund cu pietricelele pe care le slefuieste marea si sa nu ma mai scoata nimeni din universul meu marunt.
Sa raman mereu un arici tepos care face scarba si pe care nimeni nu-l poate iubi, dar care e multumit ca e intangibil; nu se poate desfata in fericire, dar nici nu poate fi ranit de suferinta.