Închid ochii,să mi te închipui, suflete, între liniștea unui apus și răsărit de soare. Blândețea privirii tale ascunsă spre orizont mă umple de mireasma primăverii liniștite și calde acoperindu-mă de dragoste.


Mă simțeam ca un boboc de floare în căldura mâinilor tale, cuvintele erau ca susurul izvorului atunci când nu mai poartă povoara gândurilor noastre. De undeva chemarea tulburătoare a verdelui mistic îmi sfâșie seceta sufletului , care tânjește după inima ta așezată între două semne de întrebare.


Spre orizont brazii își scutură povoara iernii... cuprinzându-mi sufletul în zborul visării, acolo, unde te caut cu disperare... Sufletul meu este flămând de tine și m-aș topi o dată cu lacrima...


Când am deschis ochii, tu nu mai erai, clipa își pierduse parfumul și culoarea, nedumerită încerc din nou ca din boabele de rouă să te renasc, dar nu era așa cum te-am gândit că : dăruind vei dobândi și atunci am înțeles, că de prea multă iubire ce răspândea sufletul meu te-ai speriat și ai fugit. Te păstrez acolo unde nimeni nu te poate atinge și nici o furtună nu poate pătrunde.


Tăcere să fie numele tău?


Răcnetul cuvintelor nu-și mai găsește rostul… decât spre eternitate… să tac, și iar să tac, încerc, poate voi deveni verde.


Aș scrie despre dragostea ta în fiecare răsărit de soare, doar apusul mă poate opri pentru a-mi cere socoteală dacă nu cumva greșesc iubindu-te...