Peste îngeri s-a așternut praful și păsările din parc au început să plângă.
Mă mișc, mă plimb pe aleea pustie ca într-un iad liniștit, calm și totuși dureros. Aștept un sfârșit care nu va veni pentru că sfârșitul e deja aici. Eu nu o știu niciodată.
Eu nu știu niciodată când sunt fericit, eu nu știu niciodată când sunt singur, eu nu știu niciodată când îngerii îmi poartă pașii prin Valea Plângerii.
Îngeri peste care s-a așternut praful, spuneți-mi și mie cine sunt și de ce rătăcesc pe tărâmul acesta pustiu și rece.
Ochii mi se închid și lumina se stinge într-un apus groaznic de portocaliu. O statuie mă privește cu priviri mute de piatră și-o lacrimă îngețată pe obraji.
Ființa ta. Iată-mă câtând șoptit două vorbe.
Cocorii albaștri zboară în depărtările pustii ale ochilor verzi ai nimănui.
Ne spunem adio deși nu plecăm nicăieri. Murim doar.