Ce faci, dormi sau traiesti? Ai plecat si mi-ai lasat doar lacrimile sa-mi aminteasca de tine. Ma simt prizonier intr-o lume ce nu-mi apartine. Oare cine mi-a senmat condamnarea la viata si a uitat sa ma intrebe si pe mine daca vreau?
Incerc sa evadez dar ma tot izbesc de peretii nevazuti ce m-au incatusat in doua lumi paralele, invizibile, ascunse printre cuvinte si ganduri. Caut un sens, caut un suflet, un singur suflet si un singur sens. Nu-mi vine sa cred ca am regasit tot ce pierdusem, tot ce trebuia sa fie candva al meu.
Lanturile ideilor ma chinuiesc.Prea multe intrebari, prea mult dor de cer, de tine, Lacrima Albastra, fara de care nimic nu mai are sens. De multe ori m-am intrebat unde e iubirea la care am visat si acum visez doar iubire. Plutesc. Visez. Esti un vis, un vis pe care vreau sa-l aduc in realitate. Eu sunt o realitate pe care nu vreau sa o accept decat in vis, cu tine alaturi. In mine au ramas atatea vise pe care vreau sa le implinesc... Vezi tu, e frumos sa visezi, dar e mult mai frumos sa-ti transpui visele in realitate. Nu e imposibil! Simt ca ceea ce visez e atat de aproape. Acum realizez ca am invatat sa plang si plang stiind ca lacrimile imi amintesc de visul meu albastru.
O luna... A trecut o luna de iubire ciudata, de dragoste albastra, de nopti in care soarele plange deruland caseta clipelor cand ai fost aici.
Daca as fi stiut ca vei pleca, ti-as fi cerut sa ma iei cu tine, sa nu ma lasi aici, sa hoinaresc prin labirintul vietii. Ti-as fi dat aripa mea, oricum stii ca ti-am daruit-o. Si impreuna, cele doua aripi, ne-ar fi purtat in zbor departe. As fi reinvatat sa zbor, cum am mai zburat amandoi candva... As fi reusit sa-mi las trupul aici, trup efemer, care oricum nu-mi foloseste la nimic daca suntem despartiti... Dar viata triseaza, amagindu-ma uneori si cum sunt prizonierul ei, nu pot decat sa astept. Stii bine, cu fiecare lacrima imi esti mai drag. S-a cutremurat pamantul si soarele a cazut in genunchi cand am aflat ca ai plecat . Intr-un ecou asurzitor strigatul meu s-a indreptat catre zenit. Intoarce-te!!!! Si nu mi-ai raspuns decat un cantec de aripi.
Am ridicat privirea catre cer, asteptand un semn. O lacrima a cazut pe buzele mele, amintindu-mi ca mi-e dor si doare. Iar acum, cand vreau sa-ti trimit o ploaie de ganduri, de lacrimi rupte din soare, vad inima ta. Ciudat. Nu ti-am mai inchipuit trupul, am incercat sa-ti vad doar sufletul si asta nu mi sa mai intamplat sincer niciodata. Nu mai conteaza nici anii de ratacire incercand sa duc iubirea catre un suflet mult prea intunecat, nici zecile de incercari nereusite de a cauta ceva care sa ma inalte.
Am aprins lumanarea, cea cu ingerul nascut pe floarea de crin ce imi vesteste ca fericirea ma cauta. Sa vina! O astept! Am lasat usa inimii mele deschisa. Nerabdatoare, nerabdarea isi arunca privirea pe fereastra, numarand secolele ce nu se mai sfarsesc.
Privesc lumina, caut sa o inteleg, sa ard mai mult decat ea, sa devin sufletul ei si incap sa te chem, cand inima imi plange, luminata de-o iubire ce doare prea mult. Ce bine ca doare! Asta inseamna cu siguranta ca exista si prin ea exist si eu pentru ea, pentru dorinta de-a iubi, pentru tine! Acum te strig din nou, imi inalt sufletul mai sus de stele si te rog sa rasari in inima mea in fiecare dimineata, in fiecare zi a vietii mele. Desi nu esti aici, soarele continua sa rasara in zarea unei iubiri cantate la infinit.
Visez... Dar nu vreau sa inteleg ca tot ce-i frumos trebuie sa ramana doar un vis.
Speranta... Caut speranta si incapatanata cum sunt, n-am sa ma opresc aici multumindu-ma doar cu praful de stele!
Merg mai departe pe un drum ales de mine o data, candva. Caut fericirea cum am cautat-o in toate celelalte vieti, dar ce fac cand stiu ca tu esti fericirea si vreau sa o iau in brate, s-o fac sa traiasca, s-o invat sa iubeasca?