Daca in cele mai intunecate temnite ale mintii noastre putem gasi salvarea si calea de iesire spre lumina, atunci ce ne poate astepta dupa gratii si ziduri? Dupa iesirea din tunel? In plin soare. Ce splendori ne mai pot oare astepta dupa care sa nu fi visat? Dupa care sa nu fi plans, dupa care sa nu fi patimit.
Si daca iesirea e doar o iesire, o crapatura taiata stramb de un mester prost in zidul exitentei? O greseala de tipar dupa care alergam speriati, visatori, disperati toata viata. Si atunci cand o gasim, cand ne gasim- o pierdem, ne pierdem.
Suferinta. Doar ea ne arat drumul, scara, tunelul cu luminita licarind la capat ca o luna schioapa si schiloada sangerand sange albastru pe un cer intunecat si rece.
Cum ramane cu speranta, cu fericirea? Ele nu ajuta? Nu lucesc? Au ramas fara baterii sau fara cineva care sa creada ca poate spera ca sa poata visa. Sa poata sa traiasca spre a muri.
Ruptura in univers. Gauri negre in suflet. Gheata crapand si injunghiind in negura miezul unei veri care ne incalzeste partea aceea ca inca nu a murit in noi. Oamnenii... Care nu mai cred in fericire. Care se leaga de suferinta. Care o cauta ca sa creada ca durerea ii va duce spre intrebarile care ii mananca in cerul gurii. Furnicaturi care trebuie scarpinate. Vieti care urla sa fie traite. Moarte care nu se vrea. Ura care nu se cauta. Dragoste care nu se gaseste. Fericire si suferinta. Temnite de lumina si intuneric din care cauti sa scapi spre unicul raspuns de dincolo de ultimul zid al sufletului nostru.