Povestea mea de astazi, copii, este despre un vanticel de primavara, jucaus, un vanticel pe care l-am cunoscut pe vremea cand eram de varsta voastra si ma duceam in poiana... stiti ce este o poiana? Nu, nu este o tabla de ciocolata, poiana este un locsor cu multa iarba si flori multe peste care zboara fluturasi si albine si zburda iezi si berbecuti... si nu o gasiti printre blocuri, in oras, ci la bunici, la tara. Intr-un astfel de orasel asemanator cu satele bunicilor am crescut eu si orasul meu avea multe poiene si pe una dintre ele ma jucam eu; cu vanticelul meu de primavara.

Cum, nu credeti ca vanticelul meu stia sa se joace? Stia sa se joace, stia sa cante, stia sa ma mangaie cu parfumul florilor pe care il purta de fiecare data cand venea sa ne intalnim. La inceput ma suparam putin pe el – cum sa nu te superi pe cineva care iti fura zapada? Cand sufla prima oara, la inceput de martie, si incepeau sa curga stresinile imi curgeau si mie lacrimile si ii ceream sa plece pentru ca, ii spuneam, “nu vezi? imi topesti pe omul de zapada... si nu mai aluneca nici sania...”

Si, dintr-o data, asa, peste noapte, in petele de pamant ce se iveau pe ici, pe colo, pe masura ce stratul de nea se subtia, se inaltau primii ghiocei. Si, uite-asa-mi trecea supararea pe vanticelul meu – mai ales ca, dupa luni bune, bunicuta ma lasa iarasi la joaca, prin curte sau pe dealuri si, mai ales, in poiana mea fara fular la gat; iar manusile le tineam in buzunar “sa fie la tine, maicuta, daca ti s-o fi facand frig...”

Si cum se scurgeau zilele, mai dadeam jos cand o caciula, cand un pulover... tot asa pana cand prin preajma Pastelui nu mai purtam decat o vestuta. Si, asta, pentru ca vanticelul meu de primavara venea dinspre sud-vest cu miros de trifoi proaspat si cu o pofta nebuna de a alerga prin poiana... si alergam, batand o minge pe care o aruncam spre vant, tare, cat mai tare in sus iar el, vantul, mi-o arunca inapoi. Si, uite, asa, vanticelul meu, bunul meu prieten boare de primavara devenea nu doar paznicul zilelor mele de nesfarsita vacanta din anii in care inca nu ma gandeam ca trebuie sa merg la scoala ci chiar prietenul meu fidel si fara mofturi si fara suparari... mai tarziu, dupa ce trecea Pastele, incepea, vanticelul meu, sa ninga – ningea cu petalele ciresilor din livada invecinata... si din meri imi zburau fulgi de floare prin par iar jos, cand coboram, iarasi, in oras, vanticelul meu imi scutura plopii de mi se oprea puful printre buze iar eu ma imbatam cu parfumul teilor infloriti.

Si se pierdea, cand se apropia vremea sa plec la mare, vantul meu isi facea, probabil, de lucru prin alte poienite, la alti copii la care primavara venea mai tarziu... Bunica imi povestea ca vantul acelea care, uneori, ne alunga de la plaja, cand eram in vacanta la mare, era tot prietenul meu, ca el aduna norii si arunca peste noi o ploaie din aceea cu tunete si fulgere, calda, aproape fierbinte... Dar eu n-o cred, pentru ca vantul meu nu se facea rau. Nu inca!

Si mai venea, o data, boarea mea de primavara, la mine, cred ca venea sa-mi spuna ca pentru ea copilaria se termina – venea si imi facea cadou parasute mici rupte special pentru mine din firavele picioruse de papadie...

Dupa care pleca, pleca pentru multa vreme, vanticelul meu, pleca sa-si faca treaba de vant, era rau si smulgea tabla si tiglele de pe acoperisuri si ma lasa fara curent ore in sir si cred ca de aceea tineam in mine supararea si ma imbufnam pe el, in ultimele zile de iarna, cand imi topea zapezile... dar era, atunci, din nou atat de cald si cuminte si bun ca-i iertam toate cele pentru ca stiam ca ne asteapta, iarasi, o primavara lunga... dintre cele mai lungi primaveri ale copilariei!