Dacă Ioana Bradea are curajul –și umorul- de a-și începe romanul cu „Ce pula mea, sunt o doamnă!”, atunci îmi iau și eu curajul, mai umil, e drept, de a-mi începe povestea cu:

M-am plictisit, ce pizda mă-sii. M-am plictisit de toate flecuștețele astea de scriitorași cu dinți de fier și condeie de plastilină care se răfuiesc fără oboseală cu toți și cu toate, care au impresia că spulberă, cu liberalismul lor deochiat, deșuchiat și impertinent, 70 de ani de gândire românească, m-am plictisit de înălțimea de la care ne privesc tinerii cu doctorate făcute afară și care nu uită nici o clipă să ne amintească, mereu și mereu, lucrul acesta, că numai doctoratul peste ocean este singurul valabil pentru că serios, uitând, desigur, că e vorba despre doctorate în orice, numai în cele ale literelor nu, mi s-a scârbit de personalitatea lor autogonflabilă care vede bine, clar și fără greș realitatea literară și a gândirii românești actuale, mi s-a făcut lehamite de atâta dat din cioc și din pene prin articolașe de revistă, dar îmi place la nebunie când vin pe piață cu replica cea mai tare: romane de doi bani, pe care le simt undeva, înlăuntrul ființei lor, „uriașe, monstruoase, abstruse”. Hai sictir, că de asta nu mai plouă! Mai bine la mine acasă, cu paginile goale în față, dar zice lumea că nici așa nu-i bine, că dacă te rupi de „realitatea culturală” ești halit, doi bani nu mai faci dacă vii pe piață cu lingori patetice și romantice, cu discursuri stilizate, prea estetizate, cică asta nu mai merge, asta nu-i literatură, asta-i apă de trandafiri cu rol de diazepam pentru babe nefutute și uite așa, de teamă să nu pierzi mirifica viață literară românească, să nu-i pierzi splendidul puls, te vezi obligat să scoți capul în lume, că cică e bine să fii văzut cât mai des prin reviste.

M-am săturat de scris articole, ăsta-i adevărul adevărat. „Stai, dracului, și vezi-ți de treabă, îmi spune cineva care ține la mine și, mai rău, care crede în mine, scrie naibii POVEȘTI, PO-VEȘTI DIN VIA-ÞÃ, spune accentuând nervos silabele, și mai lasă tâmpeniile astea de articole în care te risipești.” Și zău dacă n-are dreptate. Dar curiozitatea-i mai a dracului ca dracul, și iar mă trezesc citind presa culturală și iar mă enervez și iar îmi vine să dau câte o replică vreunui dobitoc care dă cu condeiul de pământ, că băga-s-ar dracii în ea de Școală de la Păltiniș, în frunte cu Noica, moment în care mă sufoc de indignare pentru că dobitocul nu știe decât una și bună: că din cauza păltinișenilor, redutabili boieri ai minții, e tot poporul acesta nevropat și deformat. Ei, bine, eu chestia asta nu o suport. Și, muiere fiind, nici nu pot să tac. Drept care, decât să vorbesc prin presă, „risipindu-mă”, mai bine o fac aici, la mine acasă, unde-mi permit să vomit atunci când îmi vine, fără jena că cineva m-ar putea vedea și m-ar putea mustra, sfătos: așa ceva nu se face. Ba se face, că-s la mine acasă și puțin îmi pasă.

Hai, băieți cu condeie tari ca mohairul, lăsați naibii scrisul și apucați-vă de afaceri, lăsați literatura română să se zbată fără ajutorul vostru incomensurabil, intrați în politică și faceți avere că acolo e permis sarcasmul de prost gust și nici estetică a discursului nu vi se cere, oricum o urâți, lăsați Dumnezeului spațiul acesta mic în pace că și așa e destulă mizerie în el.

Dar nu rezolv nimic cu revolta mea, nici dacă aș agăța o pagină uriașă deasupra țării cu acest apel voios. La noi lumea e oarbă și e loc pentru toți nevropații, la noi ești ridicat în slăvi când scrii pornografic și dai asta drept literatură, la noi nepăsarea și confuzia valorilor e groasă ca mâlul, la noi... Oh, patria mea, „cu î din i, cu î din a”...