Spaima, neputința, umilirea ? Sau toate împreună ? Sau toate care-ți cad în cap, care te strivesc, care te îngroapă ? Sau durerea pentru cel de-alături, pentru cel sânge din sângele tău care dispare pe zi ce trece, care pe zi ce trece se face tot mai mic până când va trece cu totul de partea cealaltă…și-atunci din el va rămâne doar o umbră, pomenită din ce în ce mai rar pe la mese…și-atunci din el va rămâne doar un loc în cimitir unde poți să te duci și să plângi…
Neputința de a alina suferințele…durerea cî n-ai ce să faci, durerea că nu există medicamente care să vindece , durerea că nu există tratamente…
Fosta mea prietenă a născut un copil handicapat. I-am zărit întâmplător, în Cișmigiu. Ea era statuia neputinței. El, o micuță jucărie nevinovată, cu sindromul Down bine întipărit pe chipul de bebeluș.
Am urât-o pe femeia aceea cum nici nu vă puteți închipui. Aveam impresia că m-a trădat nu numai pentru faptul că m-a părăsit ci , mai ales, pentru că îmi refuzase mie un copil, pentru că-mi luase copilul meu. Copilul meu cel handicapat. Nu există cuvinte, nu există nimic pentru a descrie durerea de a sta alături de o ființă care se stinge, de a vedea zi de zi cum se întâmplă, cum boala pune tot mai mult stăpânire pe cel de alături…cum se micșorează lumina și cum începe să se facă din ce în ce mai întuneric.
Am deplâns-o pe femeia aceea. La 40 și ceva de ani, a face un copil cu un om trecut și el bine de 40 de ani e un semn de disperare. E un ultim strigăt, un ultim suport de care încerci să te agăți pentru a arăta că ești viu “sunt o ratată, n-am făcut nimic cu viața mea dar poftim, am un copil…” . Copilul meu handicapat…bineînțeles că acela n-a mai vrut să audă de ea. A plecat înapoi în Germania lăsând-o aici cu durerea și chinul ei.
Ea propriu-zis e moartă. Totul în ea a murit în afară de privirile îndurerate aruncate mogâldeței aceleia.
A încercat să mă evite. Venisem, oricât de stupid ar părea, în mod special de la Manchester pentru ea. Pentru că un prieten comun mă informase. Pentru că, oricât de mult m-ar fi rănit, ea era și este încă pentru mine singura femeie. A încercat să mă ocolească, să-și ascundă puiul rănit. A încercat să mintă, ca de obicei. N-a mai putut, n-a mai avut suflet, s-a oprit dintr-o dată și-a început să plângă .
Acel copil handicapat este formal, complet străin pentru mine. Acel copil handicapat este al meu pentru că este al ei.Este al meu pentru că nu pot s-o las să se chinuie singură, nu pot s-o las să moară încetul cu încetul. Voi fi alături de ea, oricât ar costa, orice ar însemna asta. Poate că există tratamente.Poate că mâine copilul meu va putea să fie un om normal.