De cand mi-am luat computer, am trecut mai rar pe la net. Asta nu e chiar un lucru atat de rau, pentru ca mi-am luat acasa scrisorile, m-am gandit mai mult la ele si am dat raspunsuri nu in graba sau in sila, fara chef si golite de continut. Am citit ceea ce ti-am scris data trecuta si m-a marcat din nou, m-a pus pe ganduri, si nu mi-a ventit sa cred ca eu am putut scrie asa ceva. Eu nu obisnuiesc sa-mi citesc propriile nuvele sau scrisori, dar cand o fac ma uimesc cu ceea ce am putut crea si modul in care le-am gandit. Am momente de inspiratie pura in care toate imi vin si-mi trec prin cap ca un parau de munte. Toate se petrec atat de repede incat abia am timp sa-mi dau seama ce e cu mine. Si nu intotdeauna pot sa ma asez si sa le scriu. Iar cand pun mana pe creion, totul dispare la fel de repede precum au aparut. Alte ori intru intr-o stare ciudata in care scriu fara sa ma gandesc. Dedublare a personalitatii? Cine stie? Oricum nu conteaza atata timp cat pot sa scriu.
Mi s-au parut interesante ideeile tale despre educarea subconstientului si cred ca e posibil sa te autoeduci in vis, dar nu prea vad cum e posibil sa aplici si in realitate pentru ca totusi sunt doua lumi diferite, cu legi fizice si psihice diferite. Poti trai in doua lumi diferite, dar nu incerca sa le combini pentru ca nu se stie la ce va duce. Eu ma refugiez in lumea viselor si traiesc intens in ea dar cand ma scol ma adaptez lumii in care traim. Si crede-ma ca nici eu nu am reusit sa le separ complet. Din cauza ca visele mele sunt atat de reale, uneori nu stiu daca visez sau sunt treaza. Si nu ma refer la faptul ca zbor sau fac obiectele sa leviteze, atunci e totul foarte clar pentru mine, dar cand se intampla lucruri banale, sau chiar grave dar foarte posibile in viata reala. Atunci nu stiu daca visez sau nu, si daca am norocul sa visez sunt absolut recunoscatoare. Cosmarurile mele nu constau in lupte cu demoni exteriori ci cu demoni interiori iar asta se intampla si in viata de zi cu zi si noaptea. Iar cand nu mai stii care dintre ei sunt reali si care imaginari, te zbati intre doua lumi, intre doua realitati, si ajungi intr-un final sa inebunesti.
Stii care e culmea, eu obisnuiam sa ma scol dimineata si sa-i spun mamei mele tot ce visam, cu lux de amanunte. Dar ei nu-i placea sa auda si-mi spunea ca am cosmaruri, ca astea nu sunt vise. Atunci, pentru ca simteam nevoia sa povestesc cuiva despre ele, cineva care sa ma asculte si care sa fie interesat de ceea ce spun, m-am apucat si mi-am scris un jurnal de vise. In fine, pana la urma am scris mai mult decat vise in el, si intr-un final, pentru ca vroiam sa-l citeasca toata lumea, l-am transformat intr-un roman. Dar tot nu am avut curajul sa scriu ceea ce ma framanta cu adevarat si sa scriu care sunt cosmarurile mele. Chiar si aseara am visat ceva ce m-a pus pe ganduri, ceva ce nici macar nu indraznesc sa interpretez. Si de cand m-am sculat, am stiut ca o sa ma cert cu mamaie, ceea ce s-a si intamplat, si aper sa se termine aici, sper ca visul meu sa nu fie o premonitie si sa se transforme in realitate. Multi poate ar zice ca premonitiile sunt un lucru bun ca poti preveni sau te poti pregati moral pentru ceea ce urmeaza, dar nu e adevarat. Premonitiile sunt o povara. Nu stii niciodata sigur ce se va intampla si cand. Ai niste viziuni sub forma de vise pe care incerci sa le uiti de teama sa nu te autoinfluentezi si gandind negativ sa se intample intr-adevar acel lucru de care-ti era cel mai teama. Ma gandeam acum, cred ca toti avem de fapt premonitii din acestea, chiar si cei care nu viseaza. De exemplu, mami nu viseaza, dar cand a murit tataie, a avut in fiecare seara acelasi vis-premonitite. Atunci, cum e posibil, daca nu suntem legati toti printr-o forma de energie sau ceva de genul asta. Cred ca asta e raspunsul la toate intrebarile: energia. Incercand sa-mi explic mi-am imaginat o panza de paianjen iar in fiecare nod, un om. Fiecare vibratie a creierului e simtita de toti dar nimeni nu stie exact de unde provine. Cred ca ma opresc aici deocamdata.
Pe curand,
R