Cred ca ti-am citit scrisoarea de cel putin patru ori inainte sa ma apuc sa-ti scriu inapoi. Si asta nu pentru ca nu as fi inteles-o dar cred ca am incercat sa dau o forma raspunsului in cap inaine de a-l pune pe hartie. Sa vedem daca am reusit!

Daca stau sa ma gandesc putin ajung la concluzia ca nu sunt o persoana chiar atat de nefericita cum par. Am aproape tot ce imi doresc, sunt sanatoasa si am o familie care ma sustine. Ar trebui sa fiu chiar recunoscatoare! Am vazut persoane care intr-adevar au suferit, oameni mutilati fizic si psihic care totusi traiesc, exista si poate se bucura intr-o anumita masura mai mult decat mine de viata. Deci daca exista o tristete ascunsa printre randurile mele atunci aceasta nu poate veni decat dintr-o melancolie trecatoare caci din trecut nu poate veni decat ura, furie.
Ce te face sa banuiesti ca nu am prea multi ani? In fine, oricum ai derptate, 19 ani nu este o varsta la care oameni acumuleaza prea multe experiente neplacute, si totusi … Degeaba spui ca nedreptatile nu ne afecteaza. Eu cred ca ne afecteaza mai mult decat ne dam seama si decat vrem sa recunoastem. Facem atata pe durii, ne batem joc de cei mai slabi decat noi, ii torturam fizic si psihic, dar imi vine sa rad … au aratat de curand la televizor cum un irakian (cred) a taiat foarte incet gatul unui american. Nu vreau sa intru in politica sau sa spun cine are dreptate si cine nu. As putea scrie pagini intregi despre asta si as putea demonstra cum toti si nici unul au dreptate. Dar nu la asta vreau sa ajung, nu cred ca e treaba mea sa judec oamenii asa cum nici eu nu permit nimanui sa ma judece. M-am indepartat prea mult de subiect. Sa presupunem ca un individ omoara alt individ doar pentru propria lui placere. Sau poate il tortureaza. Il tortureaza pentru ca poate si pentru ca celalalt e mai slab, dar cine e defapt aici cel slab? Torturatul sau torturatorul? Crezi ca nu l-a durut niciodata burta atat de tare incat sa creada ca i-a sunat ceasul? Oare pe el nu l-a durut niciodata maseaua atat de tare incat sa-i vina sa se dea cu capul de pereti? Oare nu si-a simtit niciodata inima batand atat de puternic incat sa-l doara pieptul si sa i se taie respiratia? Numai cand imi amintesc ce criza de stomac am avut odata, de nu eram in stare sa stau in picioare. Ma tavaleam pe jos la propriu de am zis ca pana aici mi-a fost. Si-mi vine sa rad cand vad cum torturatorul devine torturatul propriului trup, se zvarcoleste cand nu poate sa doarma si are cosmaruri. Victima il viziteaza in somn, delireaza si pentru prima oara Il roaga pe Dumnezeu sa-l scoata din situatia asta. Isi calca pe mandrie, el care pana atunci s-a considerat Dumnezeu, jucandu-se cu viata celor din jur. Si in conditiile aste cine e de fapt cel torturat? Cu cat facem mai mult pe durii, cu atat cred ca incercam de fapt sa ne ascundem propriile suferinte. Zici ca nu suntem afectati, dar eu sunt afectata. Ma uit in jur si ma simt atat de neputincioasa. Nu vreau sa-i ajut pe toti sau mai stiu eu ce, dar daca cei care provoaca suferinta s-ar uita putin in jur si s-ar pune in locul “torturatiilor”, cred ca totul s-ar transforma in ceva mai bun.
Spui ca sunt prea tanara ca sa fi avut prea multe experiente neplacute, dar tocmai cand esti prea tanar, toate sunt amplificate si te marchiaza chiar mai mult decat daca ti se intampla la o varsta mai inaintata, pentru ca un copil gandeste altfel, iar eu sper ca nu am uitat. Eram la gradinita si se facuse un foc de tabara. Asa ii ziceam noi, dar de fapt femeile de serviciu ardeau frunzele uscate de toamna. Nu mai stiu cum era afara, tot ce-mi amintesc este fumul negru care iesea din frunze si imi facea ochii sa lacrimeze pentru ca stateam prea aproape. Eram in primul rand, in fata tuturor, acolo unde mi-a placut mereu sa fiu. Si dintr-o data, nu stiu cum se face ca cineva ma impinge si ajung cu mainile exact in jeratic. Nu l-am vazut pe cel care m-a impins, dar i-am stiut dintotdeauna numele: Andrei Gingirov. Nu stiu de ce ma ura baiatul asta atat de mult. Poate pentru ca stateam practic in acelasi bloc si i-am facut ceva la joaca, poate ii placea sa-mi faca rau deoarece eram slaba, poate stia prea multe despre mine, suficient cat sa ma puna mereu in situatii jenante, chiar si in clasa a sasea, cand se presupunea ca am mai crescut un pic. Ii facea placere. Simplul fapt ca este cineva de care-si poate bate joc il facea sa se simta bine, sa fie in top, sa conduca gasca. Dar femeia de serviciu care m-a dus la baie si mi-a turnat apa pe maini in timp ce eu urlam de durere, ea ce motiv a avut apoi sa ma plesneasca peste mainile proaspat arse? Poate o durea prea tare capul de la tipetele mele. Sigur, e de inteles, nu-i asa? Biatele ei urechi nu faceau fata stresului, si cum altfel sa ma potoleasca decat lovidu-ma acolo unde ma durea cel mai tare? Logica de copil, nu? Ti-am spus eu ca n-am uitat cum gandeste un copil. Si de ce as uita cand toate astea fac parte din viata mea, sunt ale mele, bune sau rele si daca le uit, raman pustie. Ce frumos, atunci, copil fiind puteam sa ma razvratesc, sa tip si sa spun tot ce-mi trecea prin cap, pe cand acum, cum pot sa mai fac asta cand imi dau seama de tot ce se intampla in jurul meu? Pot eu sa ma razvratesc pentru ca nu am chef sa spal vasele? Sa incep sa tip ca nu e corect si sa ma dau cu fundul de pamant? Si asta nu se aplica numai la vase, dar mereu in viata. Asa incepe, cu vasele. Faci un compromis, ca de, nu o poti lasa numai pe mamaie sa le spele, mai ales cand stii ca sta gu geamul deschis, transpira iar a doua zi face febra 40 si tremura din toate incheieturile si spune ca i-a sunat ceasul. Si te mustra constiinta nu numai ca omori un om pentru ca nu vrei sa speli o afurisita de farfurie, dar e totusi bunica ta, pe care o iubesti si care face parte din familia si asa foarte putin numeroasa. Urmeaza al doilea compromis, si al treilea si fara sa-ti dai seama, viata ta devine un compromis, incepi sa lingusesti in stanga si-n dreapta ca nu poti face pe pusnicul, si incet incet, ajungi propriul tau sclav. Vrei sa faci ceea ce trebuie ca sa te eliberezi dar nimeresti in alta belea, si atunci normal ca preferi sa traiesti in conditiile in care ti se ofera, si pe deasupra sa fii si multumit de tine si de viata ta.
Cred ca scriu de cel putin o ora, si inca nu am terminat ce aveam de spus, dar si maine e o zi, o sa am mintea mai limpede si sper ca atunci cand o sa recitesc nu o sa mi se para aberant totul!

Deja au trecut trei zile, iar eu nu am mai scris nimic. Ma gandeam la partea cu intrebarile despre oamenii din viata mea. Dar cred ca incep cu inceputul mai bine. Nu am mai scris nimanui biografia mea. Sunt chiar curioasa sa vad cum iese.

M-am nascut pe 15 decembrie 1984, intr-o zi de sambata la spitalul Municipal din Bucuresti, la etajul 5, in sala de operatii 5. Cel putin asa mi-a spus mami. Si culmea, atunci locuiam la etajul 5 apartamentul 55. Legea numerleor. Cinci tot aparea. Mereu am considerat numarul cinci ca fiind numarul meu norocos. Afara ningea cumplit, si din cate am inteles, fusese una dintre cele mai rele ierni din ultimul timp. Dupa mai putin de trei ani tatal meu a plecat si a inceput un divort urat care s-a terminat cu bine pentru noi. Am avut ocazia sa-l cunosc mai bine prin clasa a 4-a dar sa fiu sincera acum nu as mai vrea sa-l vad. El si-a refacut viata, are cativa copii cu actuala lui sotie si sper ca e fericit si sanatos. Cred ca aveam vreo 4 ani cand a aparut in viata noastra al doilea individ. Nici macar nu vreau sa-i pomenesc numele. Nu am cuvinte pentru ce este el de fapt. Am scapat de el prin clasa a 7-a. Am terminat scoala generala nr 11 si am intrat la Madgearu. Cel mai mult mi-a placut clasa a 10-a chiar daca la sfarsitul ei, cea mai buna prietena a mea a plecat in Noua Zeelanda. Acum am intrat la ASE, SELS germana. Am avut o viata destul de plina chiar daca am vorbit de ea in cateva randuri. Am schimbat 5 case, mergeam la tara de cateva ori pe an. Si la mare, mai putin la munte, dar acum imi iau revansa. Nu am apucat sa-ti spun ca am o sora. Sta cu dobitocul asta. Nu am mai vazut-o de 5 ani. Ei au plecat de la noi cand eram prin clasa a 7-a, dar intr-a 8-a, ea s-a mutat la noi nu stiu din ce motive. Mami a mutat-o la scoala mea, i-a adus aici toate catrafusele, ca dupa fix o luna sa spuna ca pleaca inapoi si ca ne uraste. Mica si proasta. In fine, mami a vorbit de curand cu ea, si zicea ca s-a schimbat in rau. E putin mai inalta decat mine si sta cocosata si cu capul in afara. Este plinuta si o vorbeste de rau pe mama ei vitrega. Acum dobitocul s-a recasatorit, iar tipa are un baiat, iar el pentru bani se poarta bine cu ei iar pe ea o neglijaza. Cred ca ii e frica de el. Mie imi place sa-mi amintesc de ea asa cum era cand era mica. Intre noi sunt 5 ani si 9 luni diferenta. Ea era exact opusul meu, bruneta cu ochi negri, eu sunt blonda cu ochi verzi. Niciodata nu ne-am inteles bine decat atunci cand era vorba sa facem rautati. Ne puneam viata in pericol fara sa ne dam seama. Mici si proaste! Era foarte inteligenta, cel putin asa mi-a lasat mie impresia. Mi se parea chiar sclipitoare fata de mine, era mereu pe faza si nu facea decat ce vroia, nu facea compromisuri. Dar nu a avut grija sa se autoeduce si totul s-a dus pe apa sambetei. E adevarat ca nici eu nu m-am prelucrat pana in clasa a 7-a, dar dupa am inceput sa citesc si sa invat mai bine, am inceput sa ridic stacheta si sa-mi propun teluri, am inceput sa am un motiv nou pentru a trai, mi-am descoperit unele talente ascunse si le-am valorificat. Si am aflat ca pot face orice, absolut orice. Sunt oameni care spun: eu nu pot sa fac asta, nu-mi place, nu ma duce capul, dar mie imi plac toate si vreau sa le fac pe toate si chiar pot. Sper sa si reusesc. Profa mea de engleza zicea ca sunt superficiala, ca vad lucrurile la suprafata, ma apuc de multe si nu termin nimic. Are dreptate. Atunci nu vroiam sa cred, dar acum m-am reorganizat. Am un tel pe care trebuie sa-l indeplinesc in urmatorii trei ani, dupa care mi-ar placea sa incep o a doua facultate. As vrea sa incerc medicina, si vreau sa vad cum e la actorie, chiar si dreptul m-ar interesa, sau ceva legat de calculatoare. Imi trec atatea prin cap, fizica, genetica, astronomie (asta mi-as dori s-o incerc neaparat!!!), vreau sa calatoresc sa descopar, sa vizitez, sa risc si sa ma bucur de fiecare clipa de viata. Dar s-ar putea sa fiu pusa in situatia de a alege, si atunci ce o sa ma fac, daca nu le incerc pe toate mai intai ca sa ma hotarasc care imi place cel mai mult?!
M-am intins la vorba si nu stiu daca o sa ai timpm sa citesti totul. Nu am vrut sa te plictisesc sau ceva de genul asta, m-am gandit ca o scrisoare mai lunga va compensa absenta mea pe perioada examenelor.
Cu bine,
R