Era într-o după amiază de luni sau marți pe când oboseală sorbită din ghimpii relațiilor interpersonale iarăși mă îmbătrânea. E o călătorie prin vârste cu bilet dus-întors. În fiecare zi de serviciu fac naveta din comuna „23” până în districtul „35 ani” și viceversa. Mi-e teamă că-mi pierd odată acceleratul la întoarcere.
Așa obosită fiind, chinuindu-mă să-mi țin ochii deschiși mergeam alături pe o stradă îmbâcsită de gropi, strâmtă, împuțită de gazele de eșapament ale mașinilor etajate care cărau stresul deținătorilor grăbiți să ajungă acasă. Nu erau culori, totul era gri și cu toate că nu văzusem niciodată Anglia mă simțeam rătăcită în nucleul ei. Copaci gârboviți de deșeurile păsărilor emancipate care au părăsit ruralul pentru a se desfăta în dunele de gunoaie ale supraaglomeratului oraș. Cerul, albastru înspăimântător ca irisul câinilor Husky, se sprijinea pe umerii mei acoperiți de o cârpă neagră. Pășeam greoi. Cuprinsă de gânduri reușeam totuși să mă asigur înainte de trecerea șoselei. Situația era suportabilă fiindcă mă ținea Rada de mână și fiind ocupată cu interminabila cearta între ea și mama ei, nu-mi punea întrebări fără de răspuns. Rada e prietena mea cea mai bună. Împărțim o prietenie excelentă de vreo opt ani. E o personalitate unică de care nu te poți plictisi, care știe să iubească și care cere afecțiune. Lipsa mea de încredere față de oameni muțește în cazul ei.
Împiedicându-mă într-o groapă am tresărit din tărâmul melancoliei și nostalgiei. Mă dureau gândurile. Enervată și scârbită de expunerea în realitate am simțit nevoia să mă scufund în fum și aburi.
- Hai, dă-mi o țigară!
Vorbele ascuțite în limbă sârbească ieșite dintre buzele ei tremurânde astupau până și zdrongănitul țevilor de eșapament ce-și scuipau plămânii umflați de tuberculoză. Nici gând să-mi fi remarcat dorința. Mă înebunea constanta repetării lui Rada.
- Rada, dă-mi naibii o țigară.
- Ce?
Are ticul acesta inepuizabil. Chiar de-i strigi fraza la ureche, tot cu aceeași întrebare te alegi. Își explică totuși într-un mod haios "ce"-ul. Îi ajunge informația mai greu la creier și astupă timpul respectiv făcându-ne să ne repetăm.
- O țigară, Rada!
- Þine țiți, și-mi întinse geanta din care să-mi pot scoate cele cerute.
În timp ce mă străduiam să-mi aprind țigara am ajuns la destinație. Am intrat pe poarta unei case vechi, lucru care mi-a plăcut dându-mi o ușoară stare de pace. Curtea era înconjurată de pereți înalți găuriți de mici ferestre și parțial dezgoliți de tencuială. Un nuc bătrân stătea silit în colțul stâng al curții pentru a ține de umbră băncuței mucegăite lipite de trunchiul său. Fiecare obiect părea să fie destinat locului în scopul formării acestei imagini de vis uitat.
M-am oprit pentru a-mi stinge țigara. Ghetele-mi prăfuite striveau tutunul aprins de cimentul zgronțuros. Ieșea fum de sub talpă și gândul de-a lua foc îmi trezea o plăcere sadică. Aveam să pășesc pentru prima oară în cabinetul doctoriței încă necunoscute cu ghetele murdare.
- Miha, ce dracu faci? strigă Rada la mine observând că m-am oprit.
- Vin acum. Doamne..
- Ce-i baiu, puiuț?
- Nimic. Nu-i nimic, îi răspunsesem sictirită.
- Iar intri în depresii?
- Nu. N-am nimic dacă-ți spun. Hai să mergem.
Ciufulită de problemele cotidiene și cu gândul în cine știe ce parte ne văzu și mama ei.
- Haideți țațelor. Grăbiți-vă că am întârziat.
- Păi tu ești aia care a trebuit să se pișe juma de oră, îi strigă fiica ridicându-și pantalonii până la subsuoară pentru a nu-i murdări târându-i pe jos.
- Taci. Ce strigi să te audă toată lumea?
- Ioooiii, parcă ei nu s-ar pișa.
- Grăbiți-vă! Am întârziat.
„Cabinet Psihoterapeutic” scria mare în albastru marin deasupra ușii albe aflate la capătul a trei trepte ciobite pe care se juca un copil de vreo 2 ani. Sala de așteptare era un coridor lung plin de afișe cu diverse sfaturi medicale, animale de pluș cu ochii rupți și flori artificiale. În capăt era un birou după care se ascundea o secretară nu tocmai interesată de ceea ce se întâmpla în jurul dânsei, fiind prea cufundată în lectura de program TV.
Totul părea să se afunde în durere. Rada mă ținea strâns de mână în timp ce mama ei pășea pragul cabinetului. Timp de câteva secunde, minute sau ore am tăcut și așteptat. Mă afundam, mă scufundam..
- Haide Mihaela, răsună brusc o voce din spatele ușii crăpățite.