Este prima data cand nu stiu de unde sa atarn inceputul. Sa fie stralucirea soarelui si cantecul apei? Cuvintele mele pierdute? Sunetul inabusit al prabusirilor de pene zdrobind pietrele raului, neinspiratul meu gand al compozitiei esuate? Namolul in care ma afund dupa ploaie? Adierea si dansul abia soptit al frunzelor? Scoarta rupta a copacului milenar sau strigatul combinei tocmai poposite langa mine?
Nu... mai bine sa fie gasca, lebada pierduta in decor si scaldata in argint, sa fie umbra care imi tine de cald, sa fie iarba tanara din ciocul cuiva, agoniseala furnicii zdrobita de roata carului?!
Sa fie mirosul cerului si al pamantului?
Ba nu! Nu stiu nimic... nu pot sa ma adun: trifoi, spic, musetel, rogoz, dud, anin, plop, menta salbatica, salcie si... rau, poteca, deal, campie, culme, poiana, livada... aparent joc de cuvinte... ce pacat ca nu le stii pe toate!
Mi-e ciuda cand ma gandesc ca sunt atatea de trait si simtit. E atat de scurta viata si eu ratacesc prin ganduri si cuvinte. Unii ar spune: Traieste! Eu zic ca o fac deja, intr-un mod propriu, special. Tu care te indoiesti de viata si iubirea mea… stii sa vezi, sa mirosi, sa auzi, sa gusti si sa simti un copac?
Poate ca poezia nu e modul cel mai reusit prin care eu transmit ceva (o gargarita galbena imi fura gandul) dar mi-e greu sa ma culeg. Natura ma imprastie intr-o mie de culori, vantul imi flutura gandul, apa imi spala limba... am atatea de zis si ma simt muta in mijlocul ei...
Printre ramuri virgine un fir de soare partunde incalzindu-mi pleoapa, parul meu ma sfideaza intrand in jocul fluturilor…
Ochii mei verzi si nesatuli vor sa cuprinda totul…
E posibil oare?...




18.08.2004