Nu încerc să întorc spațiul dintre aceste timpuri care ne-au fost date, nu încerc să răstorn spațiul dintre timpurile care ne-au fost rămase, nu încerc să caut drum spre peșteri diforme, nu încerc să fiu, nu doresc să trec, să pășesc sau să îmbrățișez trecut supt în abstracte tentacule din ce în ce mai somnoroase...
Nu fug, nu cer, nu aștept... doar ce m-am întors, erau stâlpii gherilelor prinși în ceață bâjbâind picăturile de rouă, așteptau un râs și o floare, privirea ta cerea căința umilei mele firi... nu mai am timp să zâmbesc pentru treceri, pentru ratări sau spasme de fapte, pentru ce vor a fi ieri sau azi sau poate doar încă o teamă...
Tot timpul atingerea ta o simt prin păr, doar mâna diferă, doar glasul... aceleași șoapte, aceeași tu, mereu altă fiire... iar eu adun bucăți de puzzle să îmi creez universul și să delimitez podul acestor lumi. Azi nu mai am timp.
O noapte, poate e ultima în care voi suspina, ultima spre tine, tu cea care aștepți să îmi vindec rănile inocenței, să îmi capăt glas de maturitate, să prind gust de responsabilități... să fiu cel pregătit să fie al tău... așteaptă să nu mai fiu copil.
Lacrimile le adun în dimineți și fac din ele curcubee de spaime. Timid, ascuns
după draperii de pudiciune și frică despart nopțile în două. Celei ce e îi pregătesc
dimineața... acolo unde încă mă trezesc strângându-mi pernuțele în brațe. Celei ce-a fost
îi păstrez picături de ploaie, celei ce va fi... e mai bine să aștept ultima zăpadă a ultimului
an, a ultimei ierni, a ultimei vieți, a ultimei morți....