In iesle sulfa vantul, noaptea-i gata sa nasca, iar ingerul de rataciri e greu. Pe cerul dintai, semintele erau stele, dar eu am avut norocul sa fiu nascut intr-o iesle. Daca te nasti intr-un ou, esti o pasare stinsa in zbor, daca te nasti intr-o turla de biserica, esti un sunet cosmic de durere. Si, acolo, in iesle, eu motaiam nesimtitor, decuplat de realitati. La prima intalnire a ochilor mei cu lumina, mi-am dat seama ca atata timp cat din sanul Fecioarei inca mai picura lapte, lumea nu va muri. Inhamat la picioarele fecioarei, nu ai ragaz sa mori, fiind pe taisul neantului intre rai si infern, pe calea cea mai ingusta a lumii.
Presimteam ca Maria are un gand cu mine dintotdeauna tainic. Caderile mele in gol vor fi marturii ale lucrurilor ce nu se vad. Descopar un oarecare traind in mine. Se pare ca sunt proorocul propriei mele existente: toata viata voi fi ratacitor si singur. Si totusi, cine se ofera sa fie intermediar intre mine si sfinti? Si cine renunta? Trebuia sa ma cuprind in ceva. Fecioara se strangea la izvoarele calde. Simțeam de la fereastră natura ei invizibilă și permanentă. Astept de-atatea vieti aceasta zi anume! Eu imi concept moartea, Fecioara- viata, oare acest fapt inseamna ca suntem egali? Pentru mintea colectiva, se dezvolta doua suprafete si o zona de frontiera, Fecioara Maria si porumbelul, respectiv eu. Cu ce sunt mai buni porumbeii decat fluturii? Fluturii leaga punti de nectar spre luceafar, polen peste nuntile cerului, dar porumbeii ce fac? Cele doua vietati au totusi in comun ceva: risipa batailor de aripi! Iata de ce, si acum simt un gol placentar, un gol similar osului de porumbel. E o orbecaiala in claruri. Rimez nuante in fasiile de curcubeu primite direct de la Fecioara.
Viata zilnica nu mi-i intrutotul indeajuns. Intre mine si Fecioara se creeaza un lant de lumina, o simfonie. Cate iluzii cadentate din turnul cu ceas! Mai tarziu voi pune eu si catusa peste zile, dar inca nu e timpul meu… Cunosc doar o ingrijoratoare inclinatie spre vis si nemurire.
Mama Maria a ars definitiv pe altarul cioplit in trupul meu, dar acum, intre adevar si intrebare, port eu in interior Fecioara! Faptele mele vor fi incluse-n biblie, iar Biblia va fi umbra zborului de pasare, o stare de veghe poate prea tarzie pentru muritori. Dupa cercetarea incaperilor din templu, poemele mele vor fi scrisori adresate oamenilor. Deocamdata totul e in negura. M-am nascut sub cerul stropit cu sange de taur si sunt intre a sti si a nu sti, dar “ce nu stiu?“ e mai neprofund decat “ce stiu?“ “Eu” apare-n miliarde sparte, acelasi strigat gol spre lumea larga.
Exista neghina in statuia mea de ceara? Esenta lumanarii e lumina, in nici un caz ceara care lasa urme adanci dragostei. Lumina scrie pe mine adevaruri pietrificate si am prins sa-nteleg cate amagiri dau putere de intuneric vietii. Marea se-arunca sub pasii mei, luna e o ghilotina sacra si voi face sa se vada prin ochii statuilor de timp… Sub mine, si pamantul necheaza impersonal, ca dorul! Sunt doar o spirala coborata pe drumul ce-a ramas cat o carare spre rosul trandafirului din spin: jumatate om, jumatate cenusa. Si cum lumina ochilor nu poate fi citita in cenusa, omul se sfarseste ca sa inceapa. Fecioara m-a nascut dupa ce am murit, pentru ca un drum nesfarsit se sfarseste in toate. Si, din cand in cand, mi se face sete de unghiurile sticloase. Or, noi ce altceva suntem decat suma actelor noastre, niste cioburi adunate, nimic altceva. Prea putin din ce-ar putea sa fie. Imi umezesc genunchii in roua, aplecand cerul in iubirea mea. Constienti de fara-de-timpul vietii mele, cocosii canta pana la sfarsitul lumii un psalm necunoscut: “Ghiceste, Petru, in ce n-a fost Iisus rostit!”
In esenta, nu-i corect sa zic ”voi afla adevarul”, ci "voi afla adevar". Asta pentru ca adevarul va alearga dupa mine precum copilul (din iesle) dupa mama sa!... Si daca nu va fi asa, voi protesta crucificand cu porumbei.