Privit-am pădurea…
Era de-un gri mohorât.
M-am gândit la cele mereu verzi
Oare ele erau fericte?
Deodată, am văzut,
Revenind din gânduri,
Că pădurea înverzise…
Un verde crud, un verde ireal;
Priveam, nevenindu-mi a crede
Întreaga pădure întinerea… întinerindu-mă.
Iar mintea mea avu o tresărire.
Pădurea se transforma…
Verdele crud se cocea… devenea matur
Frumos și dăndu-mi speranța demult pierdută
Alergam ca într-un vis, iar pădurea
Îmi întărea chemarea fremătând
O invitație căreia vântul îi dădea glas,
O invitație căreia păsările îi dădeau cantabilitate,
O invitație care îmi dădea speranță…
Alergam fără a sufla greoi
Alergam mângâiat de vânt
Ajutat de vânt – era mesagerul meu.
Și… am ajuns, am mângâiat primul copac.
Avea scoarța ridată și aspră dar…
Mi se părea o blândă mângâiere…
Oare am greșit?
Oare nu eram ce dorea pădurea?
Nu știu… NU ȘTIU.
Și primul copac îmi răsplăti mângâierile…
Nu cum am sperat, nu cum doream…
Ci cu o frunză, o frumoasă frunză…
O frunză de un ruginiu încântător
O frunză ce căzu ca un trăznet
Asupra mea…
Din nou, înainte să ridic privirea,
Auzii vântul… nu era viersul dulce
Cunoscut mie,
Era ca un hohot crud și înghețat,
Era râsul ironic al celui ce mă trădase
Al celui ce imi răcorise calea – vântul.
După prima frunză urmă alta,
Apoi alta și alta…
Ridicând privirea am intuit trădarea.
Pădurea devenea neagră
Pădurea devenea lugubră și tainică.
Oare fusese o amăgire?
Oare mă umilise voit?
Oare, pentru o clipă,
Mă iubise arătându-mi dragostea ei?
Nu știu… și nu contează…
Astăzi sunt în pădure…
Și mâine voi fi tot aici, și poimâine…
Știu că vei redeveni verde
Știu că vântul va susura din nou
Știu că ce a căzut astăzi rănindu-mă,
Mă va mângâia într-o zi.
Dar oare de ce, dintre toate pădurile,
Te-am ales pe tine?
Oare cât a durat drumul meu?
Cât va dura până vei redeveni
Cea de care m-am îndrăgostit?
Oare va fi la fel?
Oare nu alți ochi vor fi cei aleși?
Ești oare o pădure sau o femeie…?