călătorul își numără urmele
întors spre un trecut mut
dezlegat de umbre și iele
zidind la temelia singurătății
trupul de Ană al dorinței

decupez din zăpadă o noapte de suflet

departe lupii mușcă din lună
într-o conjurare demonică a răspântiilor
tămăduind cerul de carnea unei femei
zavorâtă între ape

se zice că atunci visele se pot fura

cercul se închide
fără să-i fi cunoscut vreodată deschisul
sfinții adorm blajini în icoane
izvoarele îsi sapă în stâncă albii din prea mult dor

cine ar fi crezut că și poveștile pot fi lovite de fulger

ascund lumina sub obroc
clopotul îngână păsări pe limba tunetului
îmbrățișând brazii până la verde
semințele se-nchipuiesc muguri
alergăm la marginea tainei
nu mai avem chip nici aripă
sângele ne mângâie ochii
într-o tânguire tăcută
la porțile ceții