îmi culc numele pe trupul tău
obosit să-l tot repete
la poarta de sud a inimii
cu urechea lipită de pântec
aud cântecul de jale cum imaginează încă orgasme
ciudate caravane de cuante în alai
spre nunta iernii cu infinitul mic

astăzi nu îti voi vorbi despre singurătate
și zile ce nu se mai intorc niciodată
o adâncă plăcere
ne arde încă în măruntaie
însoțind fericirea ce ne fuge de pe chip
ca o pasăre speriată

ar trebui să îmi fie de ajuns dar nu cunosc această înțelepciune a măsurii

astăzi mi-am îngropat numele
lepadat între oasele unui rug stins
în așteptarea razelor
câini de foc ai amurgului
ce ne vor linge rănile
până la muguri

acum când totul a fost dăruit
ne mai avem doar pe noi
călători prin miezul de dor al pământului
presărând tăcute pietre de hotar
înălțării