Cum de-am crezut atâta vreme, oare,
Că ești a Prea Divinului cărare?
Ce pleoape plânse mi-ai atins de soare,
Și cum de versul cel dintâi nu doare?
De unde-ai adunat atâta ură,
Și cum de n-ai găsit în ea măsură?
Să te fi-nebunit însingurarea,
Încât să nu-ți mai poți găsi suflarea?
Cum poți a crede că eu sunt aceea
Ce a pierdut prin spații Galatheea?

Eu sunt o întâmplare-ntr-o minune,
O lacrimă rămasă fără nume.