Și la casa de copii azi e sărbătoare mare...
Prichindei, băieți și fete, așteptând cu nerăbdare
Poate vor fi vizitați... ce dacă sunt ai nimănui?
Pentru că azi e ziua lor... e ziua copilului...

Creștini miloși și chiar jupâni, vor veni astăzi să-i vadă
Și nu vin ei cu mâna goală, că-i din milă, că-i fațadă.
De aceea mititeii, avântați nevoie mare,
Au pregătit la musafiri frumusețe de serbare.

Poezii și cântecele se revărsau spre spectatori,
Precum razele de soare, precum miresmele de flori.
Ochișori nevinovați, ca stelele străluceau...
Voci plăpânde, de pui singuri, sufletu-ți înduioșau...

Și o piesă-au pregătit, pe-o scenă improvizată:
Un băiețel, cu barbă falsă, juca în rolul de tată,
O mogâldeață de fetiță, ca un înger de frumoasă,
Juca rolul de mămică... bună, caldă și duioasă.

Iar în roluri de copii, o scumpete de brunetă
Și-un pici făcând pe bebelușul trăgea vârtos dintr-o suzetă.
Tata citea ziarul, cică, însă foarte supărat
Că bebe plânge de foame și fata sare coarda-n pat.

Dintr-o dată se ridică, trântind ziarul și... dispare.
Și-o fi spus în gând pesemne „eu mă duc în lumea mare”.
Mogâldeața de mămică și-a privit pruncii pierdută,
S-a-ndreptat spre invitați și s-a așezat tăcută...

În acea liniște surdă, o voce de îngrijorare,
Blând, s-a adresat fetiței: „Ce faci? Haide, în picioare!
Du-te înapoi pe scenă! Rolul nu l-ai terminat...”
Fetița, mirată, parcă spune: „Nu-i adevărat!

N-ai spus tu că sunt mămică? Păi... de-aceea am plecat.
Acum, tu te duci pe scenă, rolul meu s-a terminat.
Iar copiii cei de-acolo, gata, nu mai sunt ai mei,
Pentru că o să-i iei tu... și-o să ai grijă de ei...”